Suntem cu-n picior în august. Pregătiţi-vă (fără grabă, temeinic. Festina lente, cum ar spune doamna Udrea) blogurile pentru competiţie, burse etc.
Şi gandiţi-vă la un concept care să vă fie pe plac. Voi faceţi regulamentul, voi gândiţi ceremonia. Festival? Gală? Burse mici şi numeroase? Un mare premiu?
Aştept deciziile voastre.
În fiecare luni, marţi şi miercuri sunt acolo. De la 10 sau 11. Până pe la 18.
Logic, nu primesc bani pentru asta – salariul meu merge la o fundaţie.
Firesc, nu primesc tot soiul de decontări, deplasări, forfetări – fac totul pe banii mei.
Am lucrat în ultima sesiune la 14 propuneri legislative. Majoritatea dintre ele importante, sensibile, ”grele”, care au presupus negocieri peste negocieri, calcule, expertize. (retrocedarea patrimoniului sindical, penalităţi pentru stat la întârzierea rambursării de TVA, declararea de utilitate publică a Parcului Tineretului, creşterea pensiei de invaliditate gr.I).
Nu spun toate aceste lucruri ca să m-arăt ”rotund”. Nu sunt. Încerc doar să fiu un parlamentar conştiincios. Să vin când trebuie, să plec când trebuie, să primesc delegaţia care îmi revine, să fac legile pentru care am fost ales.
Nu vreau să mă aplaude nimeni. Să spună: ”Ia uite, ăsta e generos, îşi dă salariul”. Sau: ”Harnic, tipul…”. Nu.
Visul meu secret, ”fantezia” mea ”ascunsă”, e alta: să fiu atât de banal-corect şi de sârguincios, încât să nu mă poată înjura nimeni. Să nu se poată spune că pierd vremea degeaba într-o demnitate publică, pe bani publici.
Însă – cu un Parlament atât de leneş în promovarea legilor şi atât de supus ordonanţelor – asta rămâne doar o fantezie.
Uite un articol de anul trecut. Din campania electorală. Ziarul ”Ziua”, luni, 24 noiembrie 2008:
”Candidatii anti-Voiculescu
Daca iese Voiculescu, emigrez
Ioan Gâf-Deac, candidatul PNG-CD pentru Colegiul 19 Camera Deputatilor – teritoriu asaltat de Voiculescu – a declarat vineri seara ca va emigra in Australia daca acesta este ales senator. “Daca Voiculescu iese, eu emigrez. Imi dau demisia din partid si din Consiliul Local al Municipiului Bucuresti, imi iau sotia si plec in Australia”, a spus Gaf-Deac intr-o intalnire a candidatilor din Sectorul 4 cu societatea civila, manifestare organizata de Thinkopolis.”
Ei, ce vroiam eu să vă întreb: mă ajută cineva cu adresa lui Gâf din Australia?
Răsfoind ”intens” presa on-line pe faimosul laptop cu tasta stricată (intens pentru că, având foarte multe călătorii de afaceri în ultimele luni, mi-e cam dor de ţară) am dat peste un soi de blog al co-mogulului Dinu. Uite aici.
La început, recunosc, am fost tentat să fac o ”aroganţă” (vorba amicului Becali; amic pe partea economică, sigur). Să observ, zic, ce potrivire astrală există între alegerile mele şi alegerile domnului Dinu. Fac eu presă – face şi Dinu. Fac fundaţie – face şi Dinu. Sprijin tinerii deştepţi cu burse – sprijină şi Dinu. Cotidian quality nr 1 – cotidian quality nr. 2. Blog – blog.
Totuşi, mi-am dat seama că, într-un mod subtil, o ”aroganţă” de acest gen ar fi o eroare. Şi că povestea asta aparent banală duce în inima unei probleme decisive pentru România de mâine.
Iată de ce:
1. Mica poveste cu blogul lui Dinu – ca şi marea poveste cu ”războiul între trusturi”, dacă vă mai amintiţi – are în spate, oricât de ciudat ar părea, un mecanism dezirabil pentru orice naţiune: competiţia. Ambiţia teribilă (”pohta”) de a rămâne sau de a deveni number one. Pohtă care, uneori, poate lua forme stridente. Dar care, pe termen lung, generează competitivitate. (Relaţia dintre competiţie, competitivitate şi destinul naţiunilor e una din micile mele ”fixaţii teoretice” – şi e micro-disciplina academică pe care am dezvoltat-o la ASE. Deci pot argumenta o săptămână – dacă vă interesează. Dar suntem pe blog.)
2. Al doilea mecanism din spatele poveştii minore cu blogul ţine de marea nevoie de ”comunicare” pe care o resimt mogulii. Astăzi se zice, implicit tendenţios, ”imagine”. Într-un fel sau altul, dacă ne uităm bine, toţi mogulii din România sunt atenţi la imaginea lor publică. Şi mulţi spun că e rău. Uite un comentariu mai vechi de pe acest blog: „In alta ordine de idei as fi foarte curios sa aflu ce (mai) doriti de la acest blog (…) Cu Antenele e afacere+imagine+capital politic. Cu fundatia doar imagine. Presupun ca tot imagine cautati, iesind din calcul ca ati vrea sa “traiti bine” dintr-un blog.” Şi uite un fragment proaspăt din Rodica Ciobanu: ”Voiculescu îi utilizează pe tineri, tot aşa cum Traian Băsescu foloseşte bundiţa, Elena Udrea – ia, Mircea Geoană – scena, Emil Boc – fructele autohtone, pentru a deveni mai populari, mai patrioţi, mai apropiaţi de electorat. Sunt simple mijloace de atragere a simpatiei, accesorii ale umanizării”.
3.Ei bine – cu riscul de a stârni un scandal – eu cred că, indiferent de motivele personale ce îi animă, lupta mogulilor pentru imagine este o necesitate obiectivă a acestor ani. Pentru că, dincolo de vanităţile sau sensibilităţile personale, în joc se află, tacit, o idee cu bătaie lungă: statutul omului de afaceri în România.
4.Omul de afaceri a fost vinovatul de serviciu al anilor 90. El a plătit preţul de imagine pentru corupţia şi prostia politicienilor. Oamenii au dus-o greu pentru că businessman-ul”a furat”. Şi ”a devalizat”. Şi şi-a însuşit bunurile ţării. Ticălos sau nu, omul de afaceri român ieşea oricum vinovat la numărătoarea făcătorilor de imagine. Pentru că doar aşa scăpau politicienii. (Îmi veţi spune: ”Lasă, au existat şi tot soiul de afacerişti de carton, făcuţi doar cu bani furaţi de la stat.” Da, au existat: însă ei au fost creaţia şi interfaţa politicienilor care au semnat contracte falimentare. Afaceriştii hoţi au fost ”formaţi” de politicienii hoţi.)
5.Această imagine de bişniţar-spoliator a businessman-ului din România a rămas vie şi după depăşirea anilor tulburi ai capitalismului incipient. Însă Emil Constantinescu şi Traian Băsescu au reuşit să găsească un vinovat mai util: ”marele corupt”.
6.Problema ambilor preşedinţi este că au promis stârpirea ”marelui corupt”; că au câştigat alegerile taman pentru asta. Şi că, în principiu, în mandatul lor ”marele corupt” a înflorit. A devenit cederist sau pedist, a luat kilograme în plus, şi-a comandat costume mai elegante, a făcut vizite de taină la Cotroceni.
7.Emil Constantinescu a înţeles prea târziu că nu poţi da vina pe ”marele corupt” atunci când eşti în vârful puterii. A încercat piaţa aruncând culpa ”vechilor securişti”. N-a mers.
8.Traian Băsescu, însă, a învăţat din experienţa lui. Şi nu a făcut decât să înlocuiască la timp (imediat după ce a fost ales) ”marele corupt” cu ”mogulul”. A reluat, altfel spus, vechiul stereotip al ”afaceristului ticălos” – într-o versiune optimizată 2005-2009. Pentru că, dacă priviţi cu atenţie, mogulii sunt partea cea mai vizibilă a marelui capital românesc.
9.Mecanismul e simplu: orice merge prost – de vină e acum marele capital sau presa controlată de acesta. Până şi în cazul tinerei doamne de la Tineret şi Sport – aproape a treia fată a familiei Băsescu – am aflat cu încântare că tot mogulii sunt de vină. Că trusturile au împins-o în păcat. Şi că banii au ajuns la o firmă condusă de cineva care se spune că ar fi controlat de cineva care cunoaşte pe cineva care mă cunoaşte pe mine.
10.Ce se va întâmpla dacă povestea cu mogulii prinde până la capăt? Păi nimic grav: doar că-i vom convinge pentru încă două decenii pe români că:
a.Afacerile sunt o ocupaţie rezervată ticăloşilor.
b.Nu pot reuşi în afaceri decât prin furt.
c.Marele capital românesc e dăunător.
d.Marele capital românesc e rezultatul furtului.
e.Presa e rea.
f.Presa e sluga fidelă a marelui capital.
Marea nenorocire este că, oricât de antipatici ne-ar fi Vântu, Voiculescu, Patriciu, Tatulici, Tucă, Ursu, Gâdea, Cartianu, ei reprezintă cumva cei doi piloni ai unei democraţii capitaliste: presa şi capitalul (Parlamentul este deja istorie; a fost atât de compromis încât nimeni nu se mai plânge că a devenit un soi de agenţie guvernamentală.) Lovind în presă, capital şi, ocazional, Parlament, Traian Băsescu salvează 2-3 procente electorale. Însă ne sud-americanizează definitiv.
11.În aceste condiţii, vi se mai pare aşa grav că mogulii încearcă să comunice, să explice, să-şi ”facă imagine”? Că nu se împacă cu condiţia de ”hoţi”? Că au tupeul să susţină că se pricep, totuşi, la ceva? Că muncesc, că gândesc, că îşi asumă riscuri? Că nu acceptă să tacă dracului din gură, înclinându-se în faţa puterii ca să scape de şicanele fiscului, DNA, CNSAS, CNA, PDL, OPC, ICR? Că, finalmente, nu acceptă că omul de afaceri trebuie să fie doar un hoţ sau un slugoi politic?
12.Comunistul spune: ”Eşti un hoţ nenorocit. Aş vrea să te văd murind. Aş vrea să văd murind toţi membrii familiei tale. ” E un comentariu mai vechi de pe acest blog. Nu fusese aprobat. Îl aprob acum. Apropo de nevoia mogulilor de imagine.
Vă recomand un articol al frumoasei doamne Rodica Ciobanu. Citiți aici.
Acum:
1. Povestea cu Voiculescu-circarul e chiar simpatică, dacă mă gândesc cum trag consilierii de mine să mai apar pe la un talk-show: ”trebuie”, ”e util”, ”e momentul să punctăm cutare idee”, ”nu ați mai ieșit de două luni”.
Și, până la urmă, nu mă duc.
Numărați de câte ori m-ați văzut la talk-show-urile Antenelor, Realității, TVR-ului și veți înțelege cât de însetat de imagine e Voiculescu. Consilierii mei au o glumă: cea mai bună veste pe care i-o poți da mogulului e că i s-a amânat o emisiune.
2. Dacă doream să-l maimuțăresc pe Trump, o puteam face de acum doi-trei ani, când mi s-a propus formatul ”Ucenicul” de-a gata, lucrat până la ultimul episod, cu personaje, scenarii și locații de filmare deja alese. Mi-a părut rău pentru munca echipei, dar am spus ”nu”. Motive: tocmai faptul că îl maimuțăream pe Trump și trebuia să mă dau în spectacol.
3. Emisiunea despre care vorbesc – o repet – nu are nicio legătură cu Trump ori cu imaginea personală. E un concept total diferit, iar apariția mea e punctuală și pasageră. Ideea emisiunii s-a născut aici, pe blog, în urma unui comentariu al vostru. Nu-l pot încă cita, e ”transparent” și se vor da producătorii de ceasul morții.
4. Să judeci un produs media cu câteva luni înainte de a ieși pe piață – să spui ce urmărește, pe cine imită, cum ar fi mai interesant – seamănă cu cronica de carte făcută în orb, după ce ai citit comentariul de pe copertă. Se practică în liceu. Nu-i prea profesionist. Nici prea responsabil.
Doar agresivitate din oficiu și după ureche.
Nimic nou.
E limpede.
Reality-show-ul cu mogul, afaceri și tineri se face. După prezidențiale. Altfel, ideea – care e una curată – s-ar pierde în zgomotul de fond al supăraților de profesie: ”știm noi că-i faci campanie lui Geoană…”
Am discutat deja cu un director de televiziune pentru un prime-time onorabil. Aștept să-și facă socotelile. Sper să găsească un interval „provocator” – să bat Tănase și Dinescu la audiență sau ceva de gen 
.
Am convins să intre în joc o super-echipă de realizatori. Am ales și numele, dar până nu se rezolvă OSIM-ul – tac chitic.
Mai e nevoie de un singur lucru. De voi. Așadar, dacă sunteți interesați de o competiție TV care vă poate face parte a unei afaceri reale și dacă vă pricepeți la o bucățică dintr-un business (oricare: vânzări, logistică, promovare) aștept un semn pe coolmogul@yahoo.com.
Și veți fi scoși la un ceai rece de echipa mea.
Am probleme!
Mi-am pierdut pe undeva o tastă de la laptop. Si nici wireless-ul nu se mișcă grozav.
Amicul ”Bubu” mă sfătuiește să încerc un netbook; spune că, oricum, ”nu mă vede jucând vreun shooter virtual, îmi ajunge cel real – cu Băsescu”. Deci n-am nevoie de cine știe ce ”sistem”, doar de ”conectivitate”.
Voi ce spuneți? Laptop sau netbook?
Și care anume?
Am primit 35 de planuri de afaceri. Dintr-un total de 96 de idei la care am spus OK. Și am mai răspuns unei serii de idei în ”sâmbure”. Aștept până la sfârșitul lunii – ca să nu puteți da vina pe vacanță – apoi trecem la discuții punctuale.
Turismul românesc o duce rău. Iar simpla creștere a bugetelor de publicitate nu s-a dovedit o soluție.
Am senzația că, înainte de a ne gândi la poze îmbietoare și spoturi istețe pentru stăini, trebuie să învățăm chiar noi să ne prețuim țara. Cu adevărat. Nu pentru că trebuie și face bine la PIB.
Că trebuie să ne facem timp pentru câte o reverie cu vulcanii noroioși, cu Transfăgărășanul, cu Păltinișul lui Noica, cu Voroneț. Sau cu Băile Felix …
Iată de ce cred că această campanie reprezintă o idee grozavă. Și chiar un sfetnic de vacanță.
Jurnalul Oanei Pellea.
O carte admirabilă. Care-ţi încarcă în mod subtil bateriile pentru toamnă.
