Intalnire cu Dan Voiculescu

Un interviu acordat Jurnalului National. Singurul din ultimii cinci ani pentru acest ziar – deci nu vă grăbiti să-nfierati ”tonomatele”.

Astept ponturi de îmbunătătit conversatia.

Avem asadar, la începutul lunii februarie, o Gală a epigramistilor amatori care si-au încercat talentul la concursul ”Cu căciula-n mână”. Si două probleme:

1. Cine stă la masa de onoare (mai sunt cinci locuri)?

2. Au rămas cinci invitatii fără posesor.

Si, dacă tot e dovedit că românul s-a născut epigramist, de ce n-am rezolva problemele printr-un nou concurs? În consecintă, vă provoc la o epigramă fără subiect impus, dar care trebuie să contină trei cuvinte-cheie: ”violet”, ”pixel” si ”admiratoare”.

Vom avea, asadar, 10 câstigători. Iar premiul cel mare – o surpriză, de această dată – va fi acordat direct la Gală.

Tastă usoară!

(Termen-limită pentru propuneri: joi, ora 12.00. Decizia: vineri).

Si totusi, categoria corectă pentru mine aici ar fi fost… ”Tinere sperante”.

Adi a propus:

De un guvern asa venal
Cam toata lumea e satula.
Dar pentru tot acest scandal
E vinovata o caciula ?

O altă abordare creativă – la Gion:

Daca Grivco-i fruct oprit
pentru orice candidat,
al realesului mandat
sa fie oare fruct stricat?

Un tânăr, pe care abia ce l-am cunoscut on-line prin intermediul acestui blog, îmi trimite un fragment din munca lui și a colegilor săi. Mi se pare absolut remarcabil și m-aș bucura ca astfel de tineri – care se încăpățânează să facă mastere în arte și să cânte în cvartete într-o perioadă atât de grea pentru cultură – să facă parte dintre prietenii mei.

Și, dacă tot umplem adesea paginile blogurilor dându-ne leapșa de ici-colo, vă propun o provocare de RESPONSABILITATE MORALĂ. Haideți să dedicăm fiecare o postare (care pe noi ne costa cinci minute) pentru a promova pe blogul personal un tânăr muzician / un tânăr nucleu de orientare clasică (pot fi cei de la Cvartetul Colosseum, pot fi alții); pentru ei, aflați la început de drum, un astfel de gest poate face diferența în carieră.

M-ajută cei din blogroll?

M-ajută cititorii?

Tiberiu, ne-am strâns cândva mâna (desi cu ezitări, a ta era beteagă), asa că pot să-ti spun direct: cu oameni precum Marius Tucă sau Sorin Oancea, cu care am pornit la drum de-aproape două decenii, la începutul anilor 90, am o relatie atât de încercată, de solidă si de stabilă, încât toată logica stirii tale e strâmbă. Fidelitatea reciprocă e o problemă de onoare.

Si pentru că tot vorbesti în stirea ta de botezuri si cununii, hai să-ti dau eu un pont real – să vedem dacă dezlegi ghicitoarea într-o săptămână: urmează un botez în care eu si un profesionist excelent din zona ta de specialitate, media, suntem ”părtile” implicate.

De cine-i vorba?

Una din epigramele de ”Top 10”, de la un talent autentic: Axente.

Lui Băsescu

Sub cozoroc adus de vase
I-a dat mogulu-un bobarnac
De l-a saltat peste Nastase
Si-acuma peste… prostanac.

Văd că-i o uzantă, atunci când primesti o leapsă on-line, să te tii usor rotund: ba că tu nu prea obisnuiesti să răspunzi, ba că faci o exceptie amicală, ba că nu-ti place genul… Eu, unul, fără demagogie, mă bucur juvenil la provocările de gen si mă grăbesc să le răspund. Asa că, dacă aveti o leapsă care vă încurcă, dati-mi-o mie.

Iată deci, la provocarea lui Victor Ciutacu, ce am învătat în 2009:

1.Să nu-mi ascund zâmbetul. Am crezut întotdeauna că-i indecent să-ti afisezi buna-dispozitie atunci când unii din cei care te privesc sunt necăjiti. Că e ca si cum le-ai râde în nas. Că-i o sfidare. Din acest motiv, am făcut din încruntare o formă de politete, de solidaritate. (Un alt obicei ciudat, cu care am rămas din copilărie, de la mama, e să nu mănânc de fată altii – poate ei n-au si sunt prea demni ca să-ti accepte invitatia la masă. Chiar si acum, din reflex, sar peste mese decât să mănânc în fata colaboratorilor, chiar dacă stiu că acestora nu le lipseste nimic). Ei bine, anul trecut am început să înteleg că zâmbetul nu-i neapărat ofensator; ba chiar poate fi contagios.

2.Am învătat cum vine treaba cu on-line-ul. Sunt blogger, citesc bloguri, uneori mă mai trezesc comentând pe paginile electronice ale ziarelor. Nu râdeti: nu-i lucru usor, când esti obisnuit de-o viată să fii mai putin digital…

3.Am învătat să fiu mereu înconjurat de tineri. Atât dintr-un motiv egoist – ca să mă conectez la energia lor, cât si dintr-un motiv altruist – pentru că îmi stă în putere să-i ajut pe unii din ei să-si împlinească visele. Sau să se aproprie de ele.

4.Am înteles definitiv că, fără modele reale, grele, substantiale, România e o tară condamnată la minorat. Dar stiu că recuperarea unei grile autentice de modele va dura câtiva ani.

5.Am înteles, la fel de definitiv, că dacă nu reusim să scoatem din amortire România tăcută, în curând decenta va deveni o infractiune, iar bunul-simt – o contraventie.

6.În rest, mi-am confirmat valori în care cred de mult timp: familia, munca, echilibrul si bucuria luptei pentru a deveni sau a rămâne propriul tău stăpân.

Si pentru că în vremea copilăriei mele leapsa se juca pe ouate, provocarea mea merge mai departe, logic, la Adrian Năstase.

Acum am văzut provocarea, Victoras. Ai grijă de copii cât pregătesc răspunsul.

P.S. Tema e grea, eu sunt pe drumuri, s-ar putea să dureze.

Am evitat aparitiile publice în perioada (pre/post)electorală. O voi mai face o vreme, până se va sterge de pe scena publică zgura lăsată în urmă de excesul demagogic al alegerilor. Totusi, Gabi Firea, bătăioasă ca o amazoancă, cum o stiti, m-a convins să particip la emisiunea de vineri, alături de Ion Tiriac.

Si, vă mărturisesc, m-a surprins succesul pe care l-a avut o sintagmă pe care am folosit-o cu această ocazie: ROMÂNIA TĂCUTĂ. Am primit mailuri si telefoane pe tema asta: ”cred că sunt un membru al României tăcute”, ”defineste mai clar România tăcută”, ”ce înseamnă, de fapt, România tăcută?”

După părerea mea, România publică, oficială, este guvernată în acest moment, de cele mai multe ori, de vulgaritate, tupeu, non-valoare. Este România politicienilor de ”succes”. România ”vedetelor”. România celor care stiu să strige mai tare si care sunt dispusi să ”reusească” cu pretul propriei decente sau cu pretul suferintei altora.

Dedesubtul acestei ”elite” a vulgaritătii si non-valorii se găseste a doua Românie: România tăcută. O Românie retrasă într-un soi de miscare spontantă de rezistentă prin neimplicare. O Românie amplă, majoritară, care nu vrea să ia parte la stridenta cotidiană. O a doua tară, mai bună, mai reală, compusă din oameni decenti, obisnuiti să respecte legile, obisnuiti să se încline în fata valorii reale, obisnuiti să-si asculte si să-si înteleagă partenerii de dialog.

De ce a ales această majoritate mai bună să tacă? Pentru că prea multă vreme cei puternici au luat partea trisorilor. Pentru că s-au împlinit deja două decenii de când triumful oficial apartine, aproape de fiecare dată, celor dispusi să strige mai tare si să lupte mai incorect, nu celor care îsi merită reusita. În fata acestei nedreptăti, România tăcută a abandonat lupta: a renuntat la ambitii, a renuntat la participarea politică, a renuntat la bucuria unei vieti sociale împlinite. Si s-a limitat la o rezistentă privată prin intermediul valorilor autentice.

Din România tăcută fac parte părinti care nu mai cred în viitorul copiilor lor; tineri care se simt chiriasi în propria tară; oameni maturi, în deplină fortă, care si-au pierdut însă încrederea în propriile puteri si talente.

Iar întrebarea mea, încă deschisă – încă în căutarea propriei limpezimi – e următoarea:

Cum putem face ca România tăcută să ia – încet, progresiv – cuvântul? Cum o putem face să-si regăsească bucuria participării?

Astept sincer si nerăbdător sugestii. Vom mai vorbi despre asta în următoarele luni.