Ieri am fost in pietele Colegiului 8. Si mi-am decantat un gând ceva mai vechi: criza profundă prin care trecem – economică, socială, morală – este decisivă, în functie de rezolvările pe care le găsim, pentru reperele si modele spre care tindem.
Acum decidem dacă România porneste decisiv spre Viena sau spre bazarurile pestrite ale Asiei îndepărtate.
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,
Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.
(Adrian Păunescu – Poetul)
Fie-ti tărâna usoară, Maestre.
(Voi amâna alte postări de azi)
Abia astept să citesc mâine, aici, propriul meu plan terifiant. Sper să fie palpitant si inteligent. Dacă se poate, mi-ar plăcea să aflu săptămâna viitoare planul meu secret (în colaborare cu Pele) pentru colonizarea planetei Marte 
.
O temă morală grea: aici. Un conservator spune organic ”nu” în fata unei astfel de dezbateri: asta nu înseamnă că nu poate asculta argumentele taberei opuse.
Era prin ’82 sau ’83. Făcusem deja pasul – bizar, greu de înteles în acele vremuri – spre sectorul privat. Lucram pentru capitalism în plin comunism – în timp ce acum, în vremurile capitalismului furibund, consider că optiunea de stânga este, cumva, o datorie morală; mă simt ”rosu”, un ”capitalist rosu” – si îmi asum acest lucru.
Ei bine, atunci, prin 1983, cred că am auzit pentru prima dată muzica celor de la Renee&Renato. Văzut acum, de la înăltimea plasmelor, pod-urilor si Internetului, clipul lor te face să zâmbesti. Totusi, asa era lumea pe-atunci: Reagan presedinte, Ioan Paul al II-lea în plină glorie, Traian Băsescu departe, pe mare …
Spuneam vineri că voi povesti despre întâlnirea cu profesorul Yunus.
Înainte s-o fac, totusi, as vrea să vă lansez o provocare:
plecând de la datele accesibile aici, cum credeti că putem transa problema regional vs. global care transpare în munca lui Yunus? Nu orice societate poate reproduce conditiile folosite de profesor în sistemul său initial de micro-creditare; cum globalizăm sistemul, în acest caz? O putem face? Cum a solutionat Yunus însusi problema?
Câstigătorul primeste chiar lucrările laureatului Nobel.
P.S. Câstigatorul:
Buduru Says:
noiembrie 1st, 2010 at 12:23 pm
Intr-o economie de piata, cei mai multi bani sunt castigati de catre cel care “scrie” (la figurat, nu la propriu) cartea, nu de catre cel care aplica principiile din carte.
N-a existat, in nicio carte de marketing, notiunea de “publicitate televizata”, pana cand ea n-a fost efectiv aplicata de catre “unul” care-a “scris” acest lucru.
Cam asa este si cu teoriile d-lui profesor Yunus. Ii analizam cartile, sau le scriem pe-ale noastre?
In opinia mea, nu exista o solutie globala. Solutia globala nu poate fi decat o rezultanta a solutiilor regionale/nationale/locale, date fiind particularitatile fiecarei zone.
Pentru asta, trebuie sa intelegem fenomenul.
Comunismul porneste de la premisa ca toti oamenii sunt egali. Cel care munceste mai mult (ca-i mai destept, ca-i mai voinic, etc.) va primi tot atat cat si cel care munceste mai putin (ca nu-i atat de destept, nu-i atat de puternic, etc.). In timp, cel care munceste mai mult va munci din ce in ce mai putin, ca sa fie “egalul” celuilalt. In concluzie, teoretic, economia se va echilibra la nivelul celui mai slab om. Adica, foamea, baieti!
Capitalismul porneste de la premisa, corecta, ca oamenii nu sunt egali si trebuie sa castige ca atare. Da, dar un asemenea mecansim face ca, in timp, un numar din ce in ce mai mare de oameni (mai putin dotati) sa saraceasca, iar un numar din ce in ce mai mic de oameni (mai dotati) sa acumuleze banii de pe piata. Asa ajunge consumul sa se prabuseasca, averile sa se-mputineze, vine criza/trece criza si se reia un ciclu economic.
Practic, asa-nteleg eu, profesorul Yunus propune ca oamenii bogati sa stimuleze consumul din propriul buzunar si doar sa-si recupereze banii, din cresterea consumului, fara a avea profit, pentru a nu accelera (ba chiar a frana) ciclul ala, Kondratiev, despre care vorbeam mai sus.
Ce inseamna, practic, eradicarea saraciei? Inseamna cresterea consumului. Din aceasta crestere a consumului real (spun consum “real”, pentru ca si cu acest consum e o poveste lunga, ce nu-si are locul aici) , care genereaza crestere economica sanatoasa, care genereaza nivel de trai superior, profesorul Yunus spune ca bogatii sa nu ia deloc (sau foarte putin), iar cea mai mare parte s-o ia saracii.
Ei, si-acum, dupa introducerea asta plictisitoare, cum aplicam ceea ce spune Yunus la nivelul Romaniei (spun Romaniei, pentru ca asta-i cartea pe care trebuie s-o scriem noi, asta-i contributia noastra la solutiile regionale/globale)?
Exista doua cai, zic eu:
- una este calea naturala (sa-i spunem liberala), prin care bogatii inteleg fenomenul si, in functie de interese, finanteaza, benevol, afaceri sociale (asa cum strange Yunus fonduri astazi – dar mult prea putin, pentru un efect global);
- a doua este calea artificiala, prin impozite si taxe, statul urmand sa se ocupe de finantari (sa-i spunem calea social-democrata).
Prima cale ar fi cea mai sanatoasa, dar nu cred ca-i realizabila, tocmai pentru ca oamenii nu sunt egali. Bogatii sunt si ei in competitie, unul cu altul, si putini vor accepta sa investeasca fara profit imediat, riscand sa fie depasiti, in top Forbes, de altii.
A doua cale se aplica, in Romania, de 20 de ani. Statul, cu banii pe care ni-i ia, finanteaza borduri si patinoare, care genereaza cresteri ale PIB doar pana la finalizarea lucrarilor, dupa care nimic, zero, canci. Sau, mai rau, genereaza cheltuieli de intretinere. Si reprezentantii statului numesc asta “investitii”.
Asta-i natura umana, n-ai ce-i face! De-aia n-a fost eradicata saracia pana astazi si nici nu va fi vreodata!
Sa dea Dumnezeu sa ma contrazica istoria si sa se-aplice prima cale, fie ca a fost teoretizata de profesorul Yunus, sau de oricare altul!
