Dar, pentru ca redactarea amenzii mi s-a parut ca dureaza la nesfarsit, pentru ca eram obosit si incarcat emotional (cu o zi inaintea deciziei Curtii Constitutionale), m-am trezit reactionand cu ”artag”: m-am dat jos si am inceput sa-i reprosez omului ca se misca-n reluare.

De ieri dimineata, de cand m-am trezit, am intrat in logica remuscarii: de ce m-am burzuluit la un profesionist care-si facea datoria?; care-i criteriul ce ne indreptateste pe fiecare din noi sa tragem la raspundere oamenii legii? Si, pentru ca era limpede ca am gresit, n-am putut incepe noua zi de lucru pana nu am gasit telefonul subofiterului si nu l-am sunat ca sa-i cer scuze.

O fac si aici, in mod public. Nimic nu ne indreptateste – oricat de ocupati sau incarcati am fi – sa iesim din decorul civilizatiei cotidiene.

Chiar si în aceste conditii – de rivalitate asumată pe scena publică – nu pot totusi să fiu de acord cu actiunea progresivă de ”pedepsire” la care este supus Mircea Dinescu pentru opiniile exprimate în campania electorală. Si pentru că s-a aflat pe scena nepotrivită, la momentul nepotrivit, lângă oamenii nepotriviti. Nu asa ar trebui să actioneze institutiile statului.

De ”epurarea” lui Mircea Dinescu se stie de câteva luni. Mordechai scria aici, pe 14 februarie, că după ce va fi pedepsit putin pe linia ANI, poetul va fi luat la control de ”chitante si facturi”. Lucru care se întâmplă astăzi la literă.

Dacă ”reforma statului” de care Traian Băsescu a vorbit constant asta înseamnă – adică distrugerea adversarilor de idei prin institutiile de control ale statului – atunci stim măcar spre ce stat reformat ne îndreptăm: un mic URSS unde scriitori cad primii, pentru că sunt vizibili si au ”gura mare”.

Acceptând el însusi cândva să devină judecător al moralitătii altora în numele intereselor politice ale ”statului” român, Mircea Dinescu devine azi victima sistemului pe care l-a întârit prin propria contributie. Astăzi e el cel judecat, hărtuit, considerat ”imoral” sau ”rău-platnic”.

Numai că, din gentilete pentru rolul simbolic jucat într-un moment-cheie al istoriei României, el nu merită asta. Băsescu, Nastase, Voiculescu, Geoană, Boc – ei poate merită, în lumea imperfectă a politicii românesti, să-si pună piedici politice unul-altuia. Sunt politicieni cu stomac tare, stiu la ce s-au înhămat.

Dar omul care a anuntat primul Revolutia română ar trebui lăsat în pace. Nu deasupra legii, dar nici sub tratament intensiv cu revanse politice si personale.

2. Tot mâine îmi propun să răspund pe larg întrebărilor acumulate aici în ultima vreme. Si, mai ales, sugestiilor privind Partidul Conservator. Câteva dintre ele sunt exceptionale, am economisit bani buni de consultantă. Si mă gândesc serios să facem un seminar pe tema asta.

3. Când ai plecat la drum, în presa scrisă, cu o tipografie second-hand, un format mic, scolăresc si o mână de oameni, un articol ca acesta te face nostalgic.

1. Care credeti că e pozitionarea ideologică naturală a acestui partid?

2. Ce erori din trecut se cer evitate?

3. Scena politică actuală mai permite cresterea unui partid sau sistemul vi se pare deja “înfundat”?

Revin în câteva ore.

Astept ponturi de îmbunătătit conversatia.

Iată deci, la provocarea lui Victor Ciutacu, ce am învătat în 2009:

1.Să nu-mi ascund zâmbetul. Am crezut întotdeauna că-i indecent să-ti afisezi buna-dispozitie atunci când unii din cei care te privesc sunt necăjiti. Că e ca si cum le-ai râde în nas. Că-i o sfidare. Din acest motiv, am făcut din încruntare o formă de politete, de solidaritate. (Un alt obicei ciudat, cu care am rămas din copilărie, de la mama, e să nu mănânc de fată altii – poate ei n-au si sunt prea demni ca să-ti accepte invitatia la masă. Chiar si acum, din reflex, sar peste mese decât să mănânc în fata colaboratorilor, chiar dacă stiu că acestora nu le lipseste nimic). Ei bine, anul trecut am început să înteleg că zâmbetul nu-i neapărat ofensator; ba chiar poate fi contagios.

2.Am învătat cum vine treaba cu on-line-ul. Sunt blogger, citesc bloguri, uneori mă mai trezesc comentând pe paginile electronice ale ziarelor. Nu râdeti: nu-i lucru usor, când esti obisnuit de-o viată să fii mai putin digital…

3.Am învătat să fiu mereu înconjurat de tineri. Atât dintr-un motiv egoist – ca să mă conectez la energia lor, cât si dintr-un motiv altruist – pentru că îmi stă în putere să-i ajut pe unii din ei să-si împlinească visele. Sau să se aproprie de ele.

4.Am înteles definitiv că, fără modele reale, grele, substantiale, România e o tară condamnată la minorat. Dar stiu că recuperarea unei grile autentice de modele va dura câtiva ani.

5.Am înteles, la fel de definitiv, că dacă nu reusim să scoatem din amortire România tăcută, în curând decenta va deveni o infractiune, iar bunul-simt – o contraventie.

6.În rest, mi-am confirmat valori în care cred de mult timp: familia, munca, echilibrul si bucuria luptei pentru a deveni sau a rămâne propriul tău stăpân.

Si pentru că în vremea copilăriei mele leapsa se juca pe ouate, provocarea mea merge mai departe, logic, la Adrian Năstase.

Si, vă mărturisesc, m-a surprins succesul pe care l-a avut o sintagmă pe care am folosit-o cu această ocazie: ROMÂNIA TĂCUTĂ. Am primit mailuri si telefoane pe tema asta: ”cred că sunt un membru al României tăcute”, ”defineste mai clar România tăcută”, ”ce înseamnă, de fapt, România tăcută?”

După părerea mea, România publică, oficială, este guvernată în acest moment, de cele mai multe ori, de vulgaritate, tupeu, non-valoare. Este România politicienilor de ”succes”. România ”vedetelor”. România celor care stiu să strige mai tare si care sunt dispusi să ”reusească” cu pretul propriei decente sau cu pretul suferintei altora.

Dedesubtul acestei ”elite” a vulgaritătii si non-valorii se găseste a doua Românie: România tăcută. O Românie retrasă într-un soi de miscare spontantă de rezistentă prin neimplicare. O Românie amplă, majoritară, care nu vrea să ia parte la stridenta cotidiană. O a doua tară, mai bună, mai reală, compusă din oameni decenti, obisnuiti să respecte legile, obisnuiti să se încline în fata valorii reale, obisnuiti să-si asculte si să-si înteleagă partenerii de dialog.

De ce a ales această majoritate mai bună să tacă? Pentru că prea multă vreme cei puternici au luat partea trisorilor. Pentru că s-au împlinit deja două decenii de când triumful oficial apartine, aproape de fiecare dată, celor dispusi să strige mai tare si să lupte mai incorect, nu celor care îsi merită reusita. În fata acestei nedreptăti, România tăcută a abandonat lupta: a renuntat la ambitii, a renuntat la participarea politică, a renuntat la bucuria unei vieti sociale împlinite. Si s-a limitat la o rezistentă privată prin intermediul valorilor autentice.

Din România tăcută fac parte părinti care nu mai cred în viitorul copiilor lor; tineri care se simt chiriasi în propria tară; oameni maturi, în deplină fortă, care si-au pierdut însă încrederea în propriile puteri si talente.

Iar întrebarea mea, încă deschisă – încă în căutarea propriei limpezimi – e următoarea:

Cum putem face ca România tăcută să ia – încet, progresiv – cuvântul? Cum o putem face să-si regăsească bucuria participării?

Astept sincer si nerăbdător sugestii. Vom mai vorbi despre asta în următoarele luni.

Un domn economicos de la Transporturi sugerează ca de o autostrada cu sase benzi pe sens e nevoie doar doua zile pe an. Pesemne atatea zile de vacanta îsi vor permite românii in 2015.

Problema e că uneori contează mult contextul unei măsuri legislative ori macro-economice. Ce era bun ieri – azi poate deveni irelevant sau benign.

Cititi aici despre măsura corectă la momentul oportun; cititi aici despre măsura în sfârsit aplicată; si întelegeti aici importanta contextului si efectele lălăielii politicianiste: ”mai las’ putin, să se uite că-i ideea lui Voiculescu…”.