Intalnire cu Dan Voiculescu

Am lucrat in comertul exterior peste 20 de ani. Iar in acest domeniu stiinta negocierii face diferenta intre succes si esec. Am invatat in acei ani ca nu cantitatea resurselor este decisiva, ci inteligenta de a le exploata eficient. Am intalnit sute de manageri de pe toate continentele. In timp, am invatat sa ii descifrez inca din momentul primei intalniri. Unii erau directi, seriosi, aplicati, unii bombastici, unii eliptici, unii isi etalau strident atuurile, altii le minimalizau deliberat. Mai erau si unii pur si simplu idioti. În special in estul Europei si in America de Sud.

In negocieri, intalnirea cu un idiot este un noroc exceptional. De la idiot poti lua totul, fara a-i da nimic in schimb. Idiotul are o imagine deformata despre sine, nu isi intelege resursele, nu stie sa le puna in valoare, este strident, mitocan cu proprii colaboratori, excesiv de familiar cu partenerii de negociere. Idiotul nu stie nici sa castige, nici sa piarda. Cand mai castiga, se bate pe burta, hahaie si isi scuipa in palme. Cand pierde, incepe sa te injure. Diplomatia ii este straina, iar eleganta complet inaccesibila.

Romania avea toate resursele pentru a putea adera din martie 2011 la spatiul Schengen. A oferit toate garantiile tehnice cerute de partenerii sai. Si, totusi, nu a primit nimic. Asa cum spuneam, de la un manager idiot poti lua totul fara a-i oferi nimic.

Risti, cel mult, ca la final sa te injure.

Era prin ’82 sau ’83. Făcusem deja pasul – bizar, greu de înteles în acele vremuri – spre sectorul privat. Lucram pentru capitalism în plin comunism – în timp ce acum, în vremurile capitalismului furibund, consider că optiunea de stânga este, cumva, o datorie morală; mă simt ”rosu”, un ”capitalist rosu” – si îmi asum acest lucru.

Ei bine, atunci, prin 1983, cred că am auzit pentru prima dată muzica celor de la Renee&Renato. Văzut acum, de la înăltimea plasmelor, pod-urilor si Internetului, clipul lor te face să zâmbesti. Totusi, asa era lumea pe-atunci: Reagan presedinte, Ioan Paul al II-lea în plină glorie, Traian Băsescu departe, pe mare …

Nu stiu dacă v-am spus că, de vreo patru luni, sunt posesor de iPad. Lucru care nu mă face, desigur, si un utilizator priceput. Mă descurc cât să nu-mi prind urechile; cât să nu-mi zâmbească mâine-poimâine nepotii condescendent:  deh, bunicul e mai conservator… 

Trebuie să recunosc – pentru că aici vreau să ajung - că sistemul cărtilor on-line disponibile prin iPad (si, din ce am înteles, prin multe alte suporturi similare) a fost o mare surpriză – oricât de sceptic m-am arătat initial. Oferta e sistematizată, e amplă, e usor de accesat si îti poate economisi timp. Din punctul meu de vedere, nimic nu poate compensa bucuria hârtiei tipărite sau a unei librării; dar nu stiu dacă tinerii de mâine vor mai retine această bucurie, fiind deja formati în logica digitală.

Cu alte cuvinte, nu sunt convins că ambele sisteme de desfacere vor putea supravietui concomitent, solid, pe termen lung.

Ce credeti?

M-am întâlnit recent cu o doamnă din sectorul 4 – intelectual remarcabil, de altfel. Mi-a povestit despre fiul ei, care termină în curând rezidentiatul. Si care nu are nicio sansă să fie angajat în spitalul unde se formează acum. E obligat să plece. Pentru că, undeva în emisfera sudică, este dorit, asteptat si bine plătit. Si pentru că statul român i-a spus deschis, prin liderii săi, că ar fi mai bine să-si ia tălpăsita. E printre cei mai buni tineri în specializarea lui si – ciudat, poate - e foarte atasat de România. Nu si-a închipuit vreodată că va sta departe de ea. 

- O să-mi văd copilul din cinci în cinci ani, îmi spune doamna. Nepotii mei vor fi niste străini. Niste oaspeti de lux.

Nu, politica nu-i despre aparitii în cât mai multe talk-show-uri, nici despre piruete pentru păstrat procente. Politica poate salva sau poate distruge familii, destine si generatii.

Avem o clasă politică precară – ăsta e un adevăr. O clasă politică marcată adesea de amatorism, improvizatie si coruptie. Dar e o clasă politică formată si după chipul si asemănarea ”judecătorilor” săi. După chipul celor care ”comentează” si ”formează opinii”. Si în acest domeniu România se află – în egală măsură – sub semnul imposturii si al pierderii reperelor autentice. Si aici scara valorilor e răsturnată si batjocorită în fiecare zi.

Te minunezi câteodată văzând cum adolescenti întârziati, jurnalisti esuati flagrant sau femei insuficient iubite devin sursa unor sentinte moral-politice. Rămâi ca la dentist văzând cum anonimi cu mina îndelung studiată în poza de ”editorialist”sau ”blogger” îti expediază viata sau munca în două propozitii veninoase si stupide.

Ce le conferă acestora competenta morală de a judeca si a împărti simbolic dreptatea? Nu ar fi normal ca această competentă să apartină celor care au demonstrat ceva, înainte de toate, în propria lor viată? Celor care au construit, celor care generat idei, institutii, cărti, plus-valoare – ceva, orice, însă durabil si solid?

E suficientă frustrarea pentru a primi o ”diplomă” de ”comentator”? Sunt suficiente esecul sau mediocritatea în destinul personal pentru a te transforma într-un judecător al societătii românesti? E suficientă amăgirea că, înjurându-i pe cei care au reusit prin propriile puteri, devii si tu, pentru o clipă, puternic?

Accept să fiu criticat, apostrofat ori chiar dispretuit – pe drept sau pe nedrept, e irelevant – de Mircea Cărtărescu. De Andrei Plesu. De Eugen Simion. De Augustin Buzura. De Cristian Tudor Popescu. De Alina Pippidi Mungiu, cu toate excesele sale politice. Sunt oameni care au bifat criteriile performantei în viata profesională si criteriile responsabilitătii în viata privată. Pot să nu fiu de acord cu ei. Pot să-i apostrofez sau să-i dispretuiesc la rândul meu. Dar nu le pot nega competenta intelectuală si morală.

Nu înteleg însă ce experientă personală de viată invocă, pentru a judeca si a împrosca cu noroi, un mocofan care n-a purtat vreodată de grijă nici măcar unui copil. Nu înteleg ce competentă invocă un jurnalist care a esuat moral si managerial cu o constantă de ceas elvetian. Nu înteleg ce criterii poate utiliza, pentru a analiza mersul societătii, câte-o muiere acră, care nici măcar în propria viată n-a reusit să-si aducă fericirea.

În scurtul răgaz de pe Valea Prahovei (da, informatiile de aici sunt corecte) am nimerit un documentar savuros despre ”Bătălia de la Kruger”.

Am dat fuga la IPad (la care am început să mă pricep, să stiti) si am revăzut povestea de câteva ori.

Merită împărtăsită.

Joi seara ma intorceam acasa, dupa obisnuitele 12 ore de intalniri, decizii, analize… Stateam pe scaunul din dreapta soferului si incercam sa mai fur cateva minute de lucru, citind scrisorile venite pe adresa cabinetului senatorial din colegiul 8. Moment in care, pentru exces de viteza, masina a fost oprita de un subofiter. Care nu isi facea decat datoria, aplicand legea.

Dar, pentru ca redactarea amenzii mi s-a parut ca dureaza la nesfarsit, pentru ca eram obosit si incarcat emotional (cu o zi inaintea deciziei Curtii Constitutionale), m-am trezit reactionand cu ”artag”: m-am dat jos si am inceput sa-i reprosez omului ca se misca-n reluare.

De ieri dimineata, de cand m-am trezit, am intrat in logica remuscarii: de ce m-am burzuluit la un profesionist care-si facea datoria?; care-i criteriul ce ne indreptateste pe fiecare din noi sa tragem la raspundere oamenii legii? Si, pentru ca era limpede ca am gresit, n-am putut incepe noua zi de lucru pana nu am gasit telefonul subofiterului si nu l-am sunat ca sa-i cer scuze.

O fac si aici, in mod public. Nimic nu ne indreptateste – oricat de ocupati sau incarcati am fi – sa iesim din decorul civilizatiei cotidiene.

N-am motive să-l simpatizez pe Mircea Dinescu. Dimpotrivă. Prin 2005, când Mircea avea un contract de colaborare cu trustul Intact, eu eram ”băiat bun”, ”dom’ profesor”, ”hai, dom’le, că pe tine te-a urmărit Securitatea”. În 2006, când contractul a încetat si poetul s-a supărat din motive de bani, am devenit din ”urmărit” – ”urmăritor”.

Chiar si în aceste conditii – de rivalitate asumată pe scena publică – nu pot totusi să fiu de acord cu actiunea progresivă de ”pedepsire” la care este supus Mircea Dinescu pentru opiniile exprimate în campania electorală. Si pentru că s-a aflat pe scena nepotrivită, la momentul nepotrivit, lângă oamenii nepotriviti. Nu asa ar trebui să actioneze institutiile statului.

De ”epurarea” lui Mircea Dinescu se stie de câteva luni. Mordechai scria aici, pe 14 februarie, că după ce va fi pedepsit putin pe linia ANI, poetul va fi luat la control de ”chitante si facturi”. Lucru care se întâmplă astăzi la literă.

Dacă ”reforma statului” de care Traian Băsescu a vorbit constant asta înseamnă – adică distrugerea adversarilor de idei prin institutiile de control ale statului – atunci stim măcar spre ce stat reformat ne îndreptăm: un mic URSS unde scriitori cad primii, pentru că sunt vizibili si au ”gura mare”.

Acceptând el însusi cândva să devină judecător al moralitătii altora în numele intereselor politice ale ”statului” român, Mircea Dinescu devine azi victima sistemului pe care l-a întârit prin propria contributie. Astăzi e el cel judecat, hărtuit, considerat ”imoral” sau ”rău-platnic”.

Numai că, din gentilete pentru rolul simbolic jucat într-un moment-cheie al istoriei României, el nu merită asta. Băsescu, Nastase, Voiculescu, Geoană, Boc – ei poate merită, în lumea imperfectă a politicii românesti, să-si pună piedici politice unul-altuia. Sunt politicieni cu stomac tare, stiu la ce s-au înhămat.

Dar omul care a anuntat primul Revolutia română ar trebui lăsat în pace. Nu deasupra legii, dar nici sub tratament intensiv cu revanse politice si personale.

1. Prin vara lui 2009, condeierii de la DC mă luau peste picior: ”ce bine scrie mogulul pe blog, poate îl angajăm si noi dacă ne întelegem la bani”. Si uite-asa, ca să le fac în ciudă, am devenit jurnalist. Iar mâine, după o absentă cauzată de campania electorală, revin în fortă.

2. Tot mâine îmi propun să răspund pe larg întrebărilor acumulate aici în ultima vreme. Si, mai ales, sugestiilor privind Partidul Conservator. Câteva dintre ele sunt exceptionale, am economisit bani buni de consultantă. Si mă gândesc serios să facem un seminar pe tema asta.

3. Când ai plecat la drum, în presa scrisă, cu o tipografie second-hand, un format mic, scolăresc si o mână de oameni, un articol ca acesta te face nostalgic.

Sunteti la curent cu evolutiile recente din PC? Sugestii? Idei?

1. Care credeti că e pozitionarea ideologică naturală a acestui partid?

2. Ce erori din trecut se cer evitate?

3. Scena politică actuală mai permite cresterea unui partid sau sistemul vi se pare deja “înfundat”?

Revin în câteva ore.