Intalnire cu Dan Voiculescu

Dragă Traiane, Traian Băsescu.

Mă adresez aşa, mai puţin protocolar, nu preşedintelui României, ci politicianului care acum candidează la funcţia supremă în stat.

La fel ca toţi românii, am observat şi eu că ai dezvoltat o obsesie în ceea ce mă priveşte. Reuşeşti performanţa, deloc uşoară, de a-mi rosti numele de cel puţin 7-8 ori în orice intervenţie publică, indiferent de context sau de subiectul dezbătut.

În aceste condiţii, trebuie să admiţi şi tu, ai o problemă.

Sigur, nu puţini cred că eşti sfătuit să interpretezi un rol care, poate, ţi-ar suplimenta şansele electorale. Recunosc cinstit, eu nu cred în această variantă.

Intensitatea privirii tale, voluptatea pronunţării obsesive a numelui meu mă determină să cred că situaţia ti-a scăpat de sub control. Eşti posedat de idee, te macină, te consumă, te epuizează. Şi rezultatele se văd: ţi-ai pierdut tonusul, te descurci tot mai greu, ai obosit.

Traiane, hai să rupem pisica! Sau, dacă vrei tu, motanul!

În 2004 ai venit la Grivco să negociem. Erai împreună cu Teodor Stolojan şi, spui tu, „cu căciula în mână”. Nici atunci presa nu a fost invitată, informată sau prezentă. Sigur, înţeleg că dacă se fac în lipsa presei, dar în prezenţa lui Traian Băsescu, negocierile, chiar şi la Grivco, sunt transparente şi în interesul românilor.

Îmi amintesc detaliat tot ce am vorbit atunci.

Ce nu reuşesc să-mi amintesc, pentru că nu am dat niciodată importanţă unor astfel de amănunte, este cine a stat în capul mesei, cine în stânga şi cine în dreapta. Am observat, însă, că tu eşti foarte sensibil la asemenea detalii.

Nu vrei, Traiane, să spui românilor şi să-mi aminteşti şi mie cum am stat noi la acea întâlnire?

Aş întreba presa, dar, din păcate, repet, presa nu a ştiut nimic.

Cu sinceritate,

Dan. Dan Voiculescu

(Pleacă şi către presă, dar m-am grăbit întâi la blog. Reflexe schimbate!)

Emil,

N-a fost cu intenţie. N-am ştiut că se va întâmpla. N-am cerut niciunui angajat să modifice studioul Antenei. Nu am aranjat ca Gheorghe să-ţi taie calea. Nici ca doamna ministru să se oprească strategic. Nu am luat în calcul că nu te vei uita pe unde calci. Asta se învaţă în copilărie.

Nimeni n-a vrut sa râdă pe seama ta. Mai mult, în calitate de gazdă, am suferit. Am fost împreună cu tine în fiecare secvenţă a năpraznicei bufnituri. Şi marea noastră şansă a fost că, fiind de fel mai mititel, căderea ţi-a fost lină, lipsită de atracţia gravitaţională pe care o capătă corpurile obişnuite. Unii, poate mai imaturi, râd pe seama ridicatului tău pe vârfuri la pozele oficiale. Badea, Gâdea, tipul cu barbă şi ochelari. Dar motivul ridicatului te-a păstrat nevătămat. N-au deci decât să râdă: sănătatea e mai importantă.

Emil,

Unii spun că nu vrei sa emiţi normele de aplicare la Legea Voiculescu pentru că aşa ţi-a cerut Traian Băsescu. Că-i o problemă de orgoliu între mine şi el – după ce Curtea Constituţională l-a silit răspicat să promulge legea. Că ăsta ar fi singurul motiv pentru care tu ai fi dispus să comiţi abuzuri în mai multe rânduri, depăşind cu trei luni termenul expres al emiterii normelor, comiţând fals în declaraţii şi expunându-te urmăririi penale. Eu însă nu cred asta. Eu cred ca eşti bosumflat pentru scena picajului. Ştiu că momentele ridicole din biografia unui bărbat au nevoie de un fals vinovat. Şi eu, pe la 12 ani, am căzut cu bicicleta în faţa unei fete pe care încercam s-o impresionez – şi am dat vina pe bicicletă. Problema e că, în cazul nostru, ranchiuna pe care mi-o porţi afectează logica statului de drept. Şi destinele unor oameni. Care aşteaptă de şase luni, cu legea în mână, publicarea unor norme nenorocite, pe care tu le amâni din raţiuni fictive: ”nu sunt bani” (minciună, Pogea te-a dat de gol), ”nu ştim ce înseamnă teren aferent construcţiei” (minciună, Ministerul Agriculturii te-a dat de gol), ”durează mult calculele” (minciună, Agenţia pentru Restituirea Proprietăţii te-a dat de gol).

Emil,

N-am fost eu vinovat. Nimeni n-a vrut sa râdă de tine. Uită totul. Publică normele.

Camelia,

Dând ascultare sfaturilor unui consilier entuziast (pe care mă gândesc să-l concediez), m-am nimerit în plină “blogosferă”. Am învăţat să-mi alcătuiesc un “blogroll”, să mă “autentific”, să verific comentariile… Am stabilit ca o dată la 3 zile să răspund la mesaje, ceea ce nu-i o misiune chiar uşoară atunci când – aşa cum am păţit eu – faci “trafic” şi beneficiezi de câteva mii de “vizitatori unici” pe zi.

Ca şi cum toate aceste lucruri nu erau de ajuns, eforturile mele de “blogger” au avut ca rezultat o mică revoluţie populară. Indiferent de subiectul pe care l-aş aborda, oamenii îmi răspund un singur lucru: “Aer condiţionat pentru Mircea Badea!”.  Eu scriu despre adevăr – oamenii spun: “aer pentru Badea!”. Eu scriu despre trusturi – oamenii strigă: “aer pentru Badea!”. Dacă mâine anunţ desfiintarea PC mi se va răspunde sec: “Bine, bine, dar aerul lui Badea?”

De aici rezultă că problema în discuţie e una serioasă. Omului îi e cald. Iar eu am fost întotdeauna, ştii bine, un umanist… Aşa că nu-mi rămâne decât să mă alătur vocii populare, strigând la rândul meu, laolaltă cu telespectatorii: “Vrem aer pentru Badea!”.

Deh, treaba de mogul…

Problema e urmatoarea: pentru a-l racori pe Mircea Badea, trebuie sa sacrificam confortul termic al Gabrielei Vranceanu Firea. Pentru ca toata povestea nu pleaca de la lipsa unui sistem de ventilatie eficient (el exista) ci de la diferentele de ”gust” in materie de caldura dintre Gabi Firea si Mircea Badea. Gabi, mai friguroasa, vrea ca aparatul sa fie inchis cu o ora inaintea emisiunii ei – si pe toata durata emisiunii. Mircea, mai ”fierbinte”, vrea ca toata caldura acumulata pana atunci (inclusiv in timpul emisiunii lui Mihai Gadea, intotdeauna ”incinsa”) sa dispara pe loc.

Asadar, draga Camelia: cum procedam? Care e calea de mijloc intre un guturai pentru Gabi Firea si multumirea celor care vor aer pentru Badea?

Tata

„Dragă Dinu,
Nu putem fi toţi primii!

Cel mai citit cotidian de calitate din România este Jurnalul Naţional. Acesta este adevărul: Jurnalul Naţional este numărul 1. Să nu fim copii, nu pot exista doi câştigători. Iar locul 2 este absolut onorabil şi, presupun, are avantajele sale. De exemplu, nu eşti ţinta predilectă a tuturor concurenţilor, pentru că, aşa cum ştii, ne raportăm întotdeauna la performanţele campionului, nu la ale locului secund.
Statutul de lider al Jurnalului Naţional nu este conjunctural, este rezultatul unor strategii îndelung elaborate, al muncii unei echipe de profesionişti veritabili în frunte cu un reper al presei româneşti – mă refer, evident, la Marius Tucă, – al unor acumulări progresive.
Încrederea publicului nu se câştigă prin scandal sau mistificări flagrante. Acţionând aşa, poţi vinde un număr, două, dar nu poţi construi un ziar de calitate. Este, în termeni de business, situaţia oportunistului primitiv – denumit popular bişniţar -  care poate da un tun dar, în timp, este eliminat de pe piaţă.
Din experienţa acumulată în media românească, te pot asigura că pocnitori media, în genul telenovelei Silaghi, instrumentată asiduu de cotidianul numărul 2, sfârşesc prin a descalifica ziarul care le promovează pentru că pot fi demontate extrem de uşor. Iată un exemplu pe cazul amintit:
1. Este un adevăr banal, cunoscut de toţi cei care aveau rude în străinătate: în regimul comunist trebuia să dai o declaraţie că nu ai ştiut nimic despre plecarea rudelor şi, ulterior, trebuia să-ţi dovedeşti buna credinţă specificând că te-ai străduit să afli circumstanţele plecării. Erau formalităţi obligatorii în acele vremuri.
2. În anul 2006, doamna Silaghi a recunoscut, printr-un act notarial, că în toată perioada nu au întâmpinat nicio greutate, că viaţa nu le-a fost în niciun fel afectată. Actul există, poate fi analizat.
3. Aşa cum au recunoscut public, soţii Silaghi au cunoscut declaraţiile la care se face acum referire încă din ianuarie 2008. Revolta familiei Silaghi în mai 2009, după ce a trecut aproximativ un an şi jumătate, în care, ca în familie, mi-au solicitat un împrumut, pe care, în final, l-au obţinut de la tatăl meu şi au refuzat să-l returneze, nu este nici spontană, nici autentică. Quod erat demonstrandum.

Îmi cer scuze că îţi comunic lucruri pe care le ştiai deja.

Aşadar, dragă Dinu, în loc să câştige în calitate, cotidianul nr.2 se tabloidizează. Dar, dacă asumaţi această cale, vă dau, pe surse, două noi bombe de presă: în 1963, când eram în clasa a XI-a, am copiat la extemporalul la chimie, iar în 1950, când eram în grupa mijlocie la grădiniţă, am tras de par un coleg pentru ca imi furase mingea.”

Cum spuneam, nu putem fi toţi primii.

Dan”