Sâmbătă am fost în Grădina Valorilor Românesti. Unde cu greu mai puteai arunca un ac de țâncimea venită la teatrul de păpusi, la cântat, pictat ori modelat.
Stiti ce m-a bucurat cel mai tare? Să văd cât de puternice, de solide, de pline de viată păreau familiile tinere cu copii. Am întâlnit oameni de 30-35 de ani – care puteau alege la fel de bine să se bucure de libertătile ”burlăciei” încă o vreme – însotind cu zâmbetul pe buze câte doi-trei bucălați rozalii. Erau tineri frumosi, europeni, care găsiseră cumva o cale de a deveni proprii lor stăpâni si de a oferi familiei lor sigurantă si confort.
Ei sunt clasa de mijloc de care se leagă toate sperantele României de mâine.
P.S: Felicitări echipei de la Fundatia pentru Dezvoltarea României pentru munca din Grădina Valorilor: Trisi, Anca, Anca, Alexandra, Alexandra, Alice, Magda. Numai fete – din câte observ acum .
Am terminat astăzi de citit si de evaluat cele câteva sute de CV-uri primite cu ocazia acestei provocări. Provocare care nu vizează nici un show TV, nici o campanie de recrutări sau angajări – ci exact, textual, ceea ce ati putut deja citi: sansa de a deveni milionari prin propriile talente si propria muncă.
Persoanele selectate vor fi invitate la o evaluare IQ/EQ s.a. care, din câte înteleg, e-o adevărată ”inginerie”. Cei pe care nu i-am ales nu sunt, în acest moment, pregătiti de-o provocare de gen. N-o luati personal: veti fi mâine, probabil. Si vom mai avea ocazii de a lua legătura.
Poate-s inadecvat, poate-s demodat, dar mi-ar plăcea să cred că găsim din cand în când cinci minute pentru copiii buni, dăruiti, exceptionali care vin din urmă. Probabil că mai au multe de învătat, probabil că arta lor e încă usor de rănit de scepticismul nostru… Dar talentul creste prin încurajări si investitie de încredere.
Andreea Olariu este unul din acesti copii. Un pariu moral al Clubului de Excelentă al Fundatiei pentru Dezvoltarea României. Impresia mea este că, la doar 13 ani, e una dintre cele mai ample si mai educate voci din tânărul val european – lucru confirmat de lungul sir de premii pe care l-am găsit în CV-ul ei. Si mi-as dori ca, peste ani, când o vom urmări pe marile scene, să ne putem spune cu sentimentul minimei datorii împlinite: si noi, românii, am făcut ceva pentru acest copil.
Un tânăr, pe care abia ce l-am cunoscut on-line prin intermediul acestui blog, îmi trimite un fragment din munca lui și a colegilor săi. Mi se pare absolut remarcabil și m-aș bucura ca astfel de tineri – care se încăpățânează să facă mastere în arte și să cânte în cvartete într-o perioadă atât de grea pentru cultură – să facă parte dintre prietenii mei.
Și, dacă tot umplem adesea paginile blogurilor dându-ne leapșa de ici-colo, vă propun o provocare de RESPONSABILITATE MORALĂ. Haideți să dedicăm fiecare o postare (care pe noi ne costa cinci minute) pentru a promova pe blogul personal un tânăr muzician / un tânăr nucleu de orientare clasică (pot fi cei de la Cvartetul Colosseum, pot fi alții); pentru ei, aflați la început de drum, un astfel de gest poate face diferența în carieră.
Am început în Daily Cotcodac (cititi aici ) o dezbatere pe o temă care chiar mă frământă: cea a intelectualilor tineri. Mai există? Mai performează? Stiti vreunul? Pot ei forma o generatie?
Când are dreptate, concurenţa trebuie sprijinită. Iată de ce mă alătur campaniei unui blogger care nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată tonomat.
Şi o fac pentru problema de fond: atunci când tinerii buni tac, sunt ”scarbiţi” şi ”sceptici”, în fruntea lor ajung unii care cred că politica înseamnă să vorbeşti tare, mult şi agresiv.
Am un prieten. Tânăr. N-are mai mult de 30 de ani şi, totuşi, este un mit. Un mit românesc “pe două picioare”. Unul dintre puţinele mituri vii pe care le avem. Şi, de ce nu, poate unul dintre liderii acelei mişcări a tinerilor despre care scriam ieri.
Se numeşte Cristofor Aldea Teodorovici. Dupa 1989, parinţii lui au reprezentat “sufletul” Podului de Flori. Sufletul comuniunii fireşti dintre România şi Moldova. Mulţi tineri care nu cunoşteau povestea Basarabiei au învăţat-o prin muzica lor.
Ion şi Doina Aldea Teodorovici – căci despre ei este vorba – au dispărut dintre noi brutal, într-un accident ciudat de maşină, ca şi Grigore Vieru – celălalt simbol al unităţii româneşti. Am avut şansa sa îi am ca invitaţi pe Ion şi Doina în zilele de Crăciun ale anilor 90 şi – îmi amintesc cu pudoare – am lăcrimat împreună vorbind despre Basarabia. Şi îmi mai amintesc că la înmormântarea lor au participat zeci, poate sute de mii de oameni – care au plâns de-a dreptul. Printre ei era şi Cristofor, rămas orfan în primii ani ai vieţii. Anii care trebuiau să fie cei mai frumoşi.
Nu urmăresc nimic special prin “postarea” de astăzi. Poate doar să vă sugerez să-l primiţi pe Cristofor printre prietenii voştri. Vrea să se stabilească în aceste zile în România, dar multă lume l-a uitat.
.
