Si nu-i asa usor precum pare: pe de o parte, există metode prin care un deputat sau un senator pot puncta la capitolul ”palmares” fără să facă, de fapt, mai nimic; pe de altă parte, există o probabilitate solidă ca un parlamentar aflat în Opozitie să nu-si poată impune nici măcar o lege – oricât de utilă – în fata mecanismului de vot al Puterii. În sfârsit, există si criterii extra-legislative importante: unii parlamentari, care nu au vocatia legiferării (capacitate de sinteză), se pot dovedi foarte activi în comisii, la discutii aplicate pe text (capacitate de analiză); sau – de ce nu? – pot fi foarte implicati în comunitătile lor locale, uninominalul asigurându-le o legătură mult mai strânsă cu propriile colegii. Sunt convins că avem o sumedenie de parlamentari-trisori, preocupati de deplasări exotice si decontări generoase. Dar, cot la cot cu ei, lucrează si truditori autentici, multi dintre ei prea discreti, neobisnuiti cu ”televiziunile mogulilor”, care se căznesc să asigure decentă si coerentă legislativă României. Si poate că grâul ar trebui separat de neghină.

Îi provoc pe cei care ar trebui să se priceapă la asta - Codexpoliticus, Agentia de Rating Politic, Politburo, Coins, Despre politică, Politeia, dar si pe toti cei interesati de subiect – la sugestii privind criteriile si metodele de ”judecată”.

Cu toate acestea, am susţinut, imediat după alegeri, necesitatea formării unui guvern din umbră unic al opoziţiei. Argumentele, pe care le consider perfect valabile şi acum, erau următoarele: 

1. În condiţiile în care Preşedintele şi Guvernul controlează Parlamentul, Opoziţia trebuie să construiască o instituţie alternativă de natură executivă;
2. Votul pentru Mircea Geoană din turul 2 a fost, în principal, un vot pentru proiectul executiv PSD-PNL-PC. Aşadar, Guvernul din umbră al Opoziţiei ar avea o legitimitate considerabilă.
3. Un guvern din umbră comun înlătura riscul unei rivalităţi în interiorul opoziţiei care, de fapt, avantajează numai Puterea.
4. Un guvern din umbră serios poate reda încrederea în forţa opoziţiei şi poate opri hemoragia dezertărilor parlamentarilor şi aleşilor locali spre Putere.

Au trecut două luni de la acest mesaj şi, din păcate, fiecare dintre argumente a fost deja validat. Parlamentul este strict controlat de Putere, dezertările politice au devenit o obişnuinţă, iar cele mai importante formaţiuni de opoziţie se întrec deja pentru poziţia platonică de „principal partid de opoziţie.” şi, fatalitate, vorbesc fiecare despre propriul guvern din umbră.

Le convine sau nu, PSD, PNL şi PC nu traversează cel mai fast episod politic. Înfrângerea la limită (sau dincolo de limită) de la alegerile prezidenţiale s-a transformat, în trei luni, într-un măcel. Majoritatea parlamentară PSD-PNL-PC a devenit, în trei luni, o minoritate hăituită.

Dincolo de argumentele şi specificul fiecăruia, în acest moment, PSD şi PNL nu pot rezista eficient tăvălugului portocaliu dacă acţionează separat. Mai mult, o rivalitate între ele ar constitui un demers sinucigaş. Nu vreau să îmi imaginez o opoziţie cu mai multe guverne din umbră şi eventuale polemici de tipul „care ministru din umbră este mai serios, mai competent şi mai vizibil”. O inflaţie de umbre va decredibiliza orice demers. Nu cred că ne permitem asemenea naivităţi.

În actualul context politic, opoziţia are doar două opţiuni: fie va continua să funcţioneze fragmentat, va rămâne vulnerabilă şi va asista neputincioasă la propria dezintegrare, fie va acţiona unitar. Dacă admitem că, pentru moment, o alianţă politică nu este oportună, unica soluţie rămâne un guvern din umbră unic (PSD-PNL-PC) cu un premier independent.

Aşa cum susţineam la început, Guvernul din umbră este un demers riscant. Însă, dacă va fi serios şi inteligent construit, un astfel de executiv poate reface echilibrul politic în România.  

În opinia mea, Opoziţia are un singur glonţ. Fie îl trage, fie îl desface în două-trei bucăţi, atent măsurate în funcţie de ponderea fiecărui membru, şi dispare.

E vorba – simplu – de un parc destinat istoriei nationale. Un parc care va găzdui aproape 100 de busturi ale făuritorilor de istorie si cultură natională. Un loc din Bucuresti unde să ne scoatem copiii si nepotii pentru mai mult de-o Coca Cola si-o vată pe băt – pentru a-i ”cunoaste”, de exemplu, pe Iancu de Hunedoara, Corneliu Coposu, Andrei Saguna sau Ionel Brătianu. Sau unde să-i ducem pe oaspetii străini interesati de istoria României în zilele când e prea cald pentru Muzeul National de Istorie.

Planul arhitectural al parcului a fost realizat de Alina Huiung, în urma unui concurs lansat de Fundatia pentru Dezvoltarea României si destinat tinerilor talentanti.

În aceste zile, după cum puteti vedea în poze, lucrările sunt în plină desfăsurare, chiar dacă natura va mai avea nevoie de putin timp pentru a ”prinde rădăcini” solide în noua locatie.

Cât despre mine, tot ce-am găsit mai bun de făcut în vacanta de vară a fost să scriu un compediu menit să prezinte vizitatorilor viata si opera românilor ”esentiali” portretizati în parc. Pe care îl voi reproduce în curând si aici, pe o pagină specială.

Ei? Vă place ideea? Veniti la inaugurare?

În felul ăsta, mă gândesc că ministrul Educatiei, care probabil e sincer convins că eu sunt un om rău-rău-rău, va fi ceva mai motivat să găsească o solutie institutională rapidă. Că doar nu veti lăsa opinia publică să creadă că a rezolvat omul acela rău-rău-rău o problemă pe care o putea rezolva Partidul Democrat Liberal (care e bun si la putere)?!

(Artificiul ăsta merge uns la Senat. E suficient să pregătesc o initiativă legislativă cu impact larg, că apare peste o săptămână un deputat obscur al Puterii cu o initiativă identică, care trece cu prioritate prin comisii si plen.) 

Pe scurt: Bau-bau, domnule ministru!

Propuneri?

Nu stiu dacă avem încă o reactie oficială a Ministerului Sănătătii – desi la un asemenea nivel de presiune al opiniei publice si mass-media răspunsul e obligatoriu. O reformă atât de complexă si de tehnică e imposibilă fără implicarea Ministerului: oricât ai fi de bine intentionat, nu ai cum să legiferezi modificări sistemice într-un domeniu precum sănătatea. Poti face interpelări, poti adresa întrebări parlamentare, poti sugera modificări legislative în probleme birocratice precum formularul 112, dar e iresponsabil să te apuci să reorganizezi un domeniu la care se pricep, de fapt, foarte putini oameni.

Adevărul este că reforma sistemului de tratament al bolilor grave nu poate fi făcută decât de o elită restrânsă de specialisti în medicină, în management medical si legislatie sanitară. Noi reactia lor o asteptăm, declinându-ne competenta si limitându-ne doar să constatăm că, în acest moment, sistemul e cinic, indolent, inechitabil si iresponsabil fată de bolnav.

Până când îi vom auzi vorbind articulat în domeniu, cu dosare în brate, pe ministrul Sănătătii, pe seful CNAS, pe presedintele Colegiului Medicilor (e just sistemul, maestre Astărăstoae, coleg de blogosferă?), o declaratie de principii de la omul care a făcut posibilă această miscare: Daniel. Si o asigurare pentru el: sistemul se va schimba. Nicio birocratie politică nu rezistă mai mult de 1 an unei campanii corecte si puternice a societătii civile si presei. Si, deocamdată, presa a fost elegantă: a folosit floreta…