Strategii economici occidentali confirmă mesajul umanist: Adio forței de muncă – Bun venit omului activ, independent și inovator

Prima și cea mai importantă critică pe care umanismul pragmatic o aduce societăților contemporane, inclusiv celor dezvoltate, este greșita folosire a valorii umane, sub-utilizarea sistematică a resurselor creative ale oamenilor. Încă din primii ani ai mileniului III, am semnalat prin doctrina umanistă pericolul capital al reducerii capacităților de a inova și întreprinde la statutul subordonat de „forță de muncă” sau de simplu „ingredient” al proceselor economice.

În cartea „Omenirea, încotro?”, apărută în 2014, am dezvoltat ideea necesității unei revoluții în modul de utilizare a resurselor umane cu noi argumente ce valorifică teoretic experiența evidențiată de criza economică izbucnită în 2008. Plecând de la constatarea că societățile postindustriale au redus și reduc la maxim posibil rolul forței de muncă, am semnalat faptul că procesul de degradare a resurselor umane la nivel de ingredient productiv împinge economiile contemporane spre evoluții nefaste, cu efecte negative greu de cuantificat pe termen lung.

Nu este vorba, în raport cu aceste evoluții, doar de considerente umanitare vizând injustiția plasării valorii umane în poziția de simplu element al unui calcul de profitabilitate – considerente invocate uneori de doctrinele de stânga. Este vorba, dimpotrivă, de considerente teoretice profunde, vizând însăși supraviețuirea sistemului economic contemporan.  Considerarea factorului uman ca subordonat calculului economic, fie că este vorba de câștigul material imediat sau de profitul economic pe termen lung, este o eroare care în ultimă instanță conduce la eșecul modelelor economice care procedează astfel.

Ideea nu este nouă. Încă din 2004, într-una dintre lucrările în care vorbesc despre doctrina umanistă, spuneam că singura soluție viabilă la problema sub-utilizării valorii umane și a degradării continue a statutului resurselor umane este atragerea într-o proporție cât mai masivă a oamenilor în sfera antreprenoriatului, în sfera clasei de mijloc caracterizate de „independența materială și de mentalitate” (ideea este dezvoltată în cartea ”Societatea umanistă”, publicată la Editura Intact, în anul 2004).

Numai transformarea cetățenilor din simpli „angajați” în posesori și administratori ai unor proprietăți utile, active, în întreprinzători independenți, poate ridica omul modern de la treapta elementară de „forță de muncă” la nivelul de persoană independentă, creativă, care nu trăiește cu teroarea  – ce l-ar face cu ușurință manipulabil –  că, dacă azi își pierde sursa de venit, mâine nu poate asigura această subzistență. Cu alte cuvinte, transformarea în proprii lor stăpâni.

În ciuda avertismentului pe care l-am lansat prin doctrina umanistă încă din primii ani ai mileniului III, la care s-au adăugat ulterior și unele semnale înrudite ale unor economiști reputați, evoluțiile iresponsabile privind tratamentul acordat resurselor umane au continuat și s-au agravat la nivel mondial. În prezent însă, sub presiunea fără precedent a modernizării tehnologice, experții economici încep să realizeze riscurile sub-utilizării valorii individuale și să înțeleagă necesitatea revoluției umane a transformării simplei „forțe de muncă” în forță antreprenorială.

Declarații recente, vin să confirme acest lucru.  Sean Culey, expert în trans­formarea afa­ce­rilor şi vicepreşedinte în cadrul Manucore – o reţea de lideri de busi­ness din zona de pro­ducţie şi supply chain, prezent la o con­ferinţă orga­nizată zilele acestea la Praga de către P3, unul dintre cei mai mari investitori şi dez­voltatori europeni de proprietăţi logistice, a semnalat auditoriului că rapiditatea schimbării tehnologice pune în fața companiilor cerințe imperioase de adaptare rapidă: „În 2013, unui robot îi lua 3 minute şi 20 de secunde să ia un produs, să îl împacheteze şi să îl dea mai departe, iar toţi liderii din business erau sceptici, spuneau că durează prea mult şi este ineficient. Câteva luni mai târziu, aceeaşi sarcină era finalizată în doar 1 minut şi 12 secunde. Lucrurile se schimbă foarte rapid, iar cine nu se adaptează va pierde în faţa competiţiei“.(Ziarul financiar, 13 octombrie)

Care credeți că este însă direcția în care trebuie să meargă firmele economice, pentru a se adapta revoluției tehnologice accelerate la care asistăm? Direcția este exact aceea a dezvoltării antreprenoriatului, pe care umanismul pragmatic o recomandă de aproape două decenii:

„Concentraţi-vă pe o strategie pen­tru clienţi pe termen lung, experimen­taţi şi inovaţi în mod constant şi dez­voltaţi o echipă de antreprenori în interiorul companiei. Nu mai folosiţi oamenii ca pe nişte resurse, începeţi să îi trataţi ca pe nişte antreprenori, pentru că astfel vă vor aduce valoare şi vouă, şi clienţilor voştri“, a mai spus Sean Culey. În opinia lui, oamenii nu îşi vor pierde joburile ca urmare a avansului adus de tehnologie, însă conţinutul acestora se va schimba semnificativ.

Strategii economici și tehnicienii ce explorează direcțiile de dezvoltare a societății moderne confirmă astfel atât diagnoza umanistă, cât și soluțiile pe care le-am propus încă de la începutul anilor 2000: nici o societate care sub-utilizează resursele umane nu poate fi sustenabilă, de unde decurge ideea umanistă directoare pe care am enuntat-o in cartea ”Societatea umanista” din 2004:  Teza noastră este că, pe termen foarte lung, succesul unei societăți, în particular competitivitatea ei, înțeleasă într-un sens larg, este dată de proporția în care respectiva societate reușește să-și exploateze zestrea fixă de valoare umană cu care este dotată în mod natural.

Competiția va fi câștigată numai de către companiile, comunitățile și societățile care se vor dovedi capabile să reevalueze și repoziționeze valoarea umană, ridicând individul, redus astăzi la nivelul de ingredient al producției, până la rangul de inovator și antreprenor, și reabilitând astfel clasa de mijloc, ce concentrează majoritatea agenților activi ai antreprenoriatului și inovației, ca principală forță economică, socială și politică a contemporaneității.