Agnosticul cere credinciosului dovezi obiective ale existenței lui Dumnezeu.
Răspunsurile credinciosului merg, de cele mai multe ori, în trei direcții:
1. Raportare la experiențe personale (ajutor primit într-un moment de cumpănă; o întâlnire spirituală transformatoare; o revelație inexplicabilă științific etc.).
2. Invocarea evangheliilor, a textelor sacre și a mărturiilor marilor părinți ai Bisericii.
3. Raportarea la complexitatea incredibilă a universului și la incapacitatea științei de a-l explica (“o asemenea complexitate trebuie să aibă un Creator”).
Agnosticul aude aceste explicații, dar nu le acceptă integral.
Agnosticul este curios, rațional, în căutarea unor probe obiective.
Dar prin însăși aceasta “căutare”, agnosticul este deschis către credință.
Agnosticul este dispus la dialog.
Drumul de la agnosticism la credință se face prin dialog cu inima caldă și cu mintea deschisă.
Într-un mesaj viitor voi relata primul dialog consemnat obiectiv, cu mii de ani în urmă, între un agnostic și un creștin.
N.B. Am citit mesajele primite la textul anterior despre agnosticism. Mă bucur că tema produce reacții puternice. Fiecare este îndreptățit la propriul punct de vedere.
De multe ori, credinciosul încearcă să convingă prin argumente, iar agnosticul prin logică. Însă credința nu este doar o concluzie intelectuală, ci și o experiență interioară care scapă uneori limbajului rațional.
Istoria religiilor arată că foarte mulți oameni au ajuns la credință după perioade lungi de căutare și îndoială. Asta arată că drumul spiritual nu este liniar, ci plin de întrebări și interogații.
Agnosticul nu respinge ideea de Dumnezeu, ci doar afirmă că nu are suficiente dovezi pentru a o accepta ca certitudine. Această poziție este, într-un fel, o formă de onestitate intelectuală.
Cred că dialogul dintre credincios și agnostic devine cu adevărat util atunci când fiecare încearcă să înțeleagă perspectiva celuilalt, nu doar să o combată.
Complexitatea universului este un argument fascinant, dar interpretarea lui depinde foarte mult de premizele filosofice ale fiecăruia. Unii văd ordine divină, alții văd procese naturale.
Uneori credincioșii se tem de întrebările agnosticilor, dar în realitate ele pot întări credința. O credință care nu suportă întrebări devine fragilă.
Este posibil ca diferența dintre credincios și agnostic să fie mai mică decât pare. Amândoi caută sensul lumii și al existenței, doar că pornesc de la premise diferite.
Mi se pare foarte corectă observația că agnosticul nu este neapărat un adversar al credinței. De multe ori el este doar un om care refuză să accepte răspunsuri incomplete și caută dovezi mai solide. Paradoxal, această căutare sinceră poate fi chiar începutul unui drum spiritual autentic.
Cred că dialogul dintre agnostic și credincios este mult mai fertil decât conflictul dintre ateu militant și credincios. Agnosticul recunoaște că nu știe, iar această poziție de modestie intelectuală lasă loc reflecției și descoperirii.
Problema dovezii existenței lui Dumnezeu este una dintre cele mai vechi dezbateri din istoria gândirii umane. Filosofii, teologii și oamenii de știință au încercat secole la rând să răspundă acestei provocări, dar probabil tocmai misterul face ca tema să rămână atât de fascinantă.
Experiența personală este foarte puternică pentru cel care o trăiește, dar dificil de transmis ca argument universal. De aceea cred că apare ruptura dintre credincios și agnostic: unul vorbește din trăire, celălalt cere verificabilitate.
Invocarea textelor sacre funcționează mai ales pentru cei care deja acceptă autoritatea acelor texte. Pentru un agnostic, însă, ele sunt documente istorice sau literare, nu neapărat dovezi ale existenței divine.
Argumentul complexității universului este interesant, dar rămâne un teren de dispută între teologie și știință. Unii văd în această complexitate dovada unui Creator, alții o consideră rezultatul unor procese naturale încă neînțelese complet.
Mi se pare important faptul că ați subliniat curiozitatea agnosticului. Curiozitatea este motorul cunoașterii, iar fără ea nici credința, nici știința nu ar fi evoluat.
Uneori credincioșii reacționează defensiv la întrebările agnosticului, ca și cum acestea ar fi un atac. În realitate, întrebările pot fi un prilej de aprofundare a propriei credințe.
În mod paradoxal, agnosticul și credinciosul au un punct comun: amândoi recunosc existența misterului. Diferența este doar în modul în care îl interpretează.
Cred că dialogul autentic apare doar atunci când fiecare parte acceptă limitele propriilor argumente. Atât credința, cât și rațiunea au zone unde nu pot oferi răspunsuri definitive.
Uneori oamenii confundă credința cu certitudinea absolută. În realitate, credința autentică include și o doză de mister și de întrebare
Poate că rolul agnosticului în societate este chiar acela de a pune întrebări incomode, care obligă credința să se exprime mai clar și mai profund.
„ Este întrebarea cea mai dificilă pentru un spirit științific, desigur….Depinde cum îl definim pe Dumnezeu. Cred într-o ordine superioară în univers. Este clar că evoluția și legile funcționării universului nu sunt de loc la întâmplare. E fascinant că știința ( fizica în particular) reușește să explice atât de bine evoluția universului începând de la 3 minute după marea explozie de big-bang.
Cum aceste legi au apărut, printr-un creator, sau într-un mod spontan, știința nu poate să răspundă deocamdată. Din punctul ăsta de vedere, nu văd nicio contradicție între a fi om de știinta și a crede într-un creator.
Însă personal nu cred într-un creator care să schimbe legile fizicii și evoluția naturii fără un motiv determinist, deci nu cred într-o intervenție divină după creație. Și dacă un creator există, îl percep mai ușor ca o ordine superioară în univers și natură, decât ca un Dumnezeu biblic (deși multe pasage din biblie sunt fapte istorice, desigur).
Pe de alta parte, cred că știința nu o să poată răspunde niciodată la toate întrebările pe care ni le punem, deci cred că religia o să aibă întotdeauna un rol crucial în viața spirituală. Mi se pare important de a transmite mesajul că știinta și religia răspund la necesități diferite.
Înțelegerea structurii microscopice a materiei și a evoluției macroscopice ale universului sunt domenii care trebuie studiate cu metode științifice, de o importanță crucială pentru progresul civilizației (trăim într-o perioadă tulbure de « alternative facts »…). Nu reprezintă deloc o sfidare sau o amenințare pentru religie.
La rândul ei, știința are limitările ei, nu poate răspunde la anumite întrebări : e obligată să înceapă cu anumite « principii », care nu se pot demonstra și pe care se bazează toate știința modernă, nu înțelegem de ce avem doar patru interacții fundamentale în natură, de ce natura are niște « simetrii ascunse » la nivel macroscopic, cum se ajunge de la sisteme simple la cele complexe, la viață și conștiință, etc.
Și cred că marea majoritate a oamenilor nu o să accepte niciodată ipoteza că viața și conștiința umană se pot opri brusc, ireversibil și definitiv o dată cu dispariția fizică (moartea). Aici e probabil « mărul discordiei » între știință și religie, pare dificil de imaginat o compatibilitate de viziuni referitor la « unde mergem »…
Cred că toleranța, respectul și încercarea de a înțelege tradițiile și religia celorlați este mai importantă decât apartenența la o anumită religie. „
1.01.2018/19.04.2020 – pentru “DICȚIONARUL SAVANȚII LUMII CRED ÎN DUMNEZEU”, Editura MARITAIN Bucureșți 2019, elaborat de Liviu Petrina și Laura Sigarteu Petrina
Există o frumusețe aparte în ideea că drumul spre credință poate începe din îndoială. În istoria spirituală a multor oameni mari, îndoiala a fost primul pas spre o convingere mai profundă.
De multe ori, credința nu se bazează pe demonstrații logice, ci pe un tip de încredere existențială. Este mai apropiată de o relație decât de o teorie.
Interesant este că și știința funcționează pe baza unor ipoteze și presupuneri inițiale. De aceea conflictul absolut dintre credință și rațiune pare uneori exagerat.
Cred că o mare problemă apare atunci când fiecare tabără încearcă să transforme propriul limbaj într-unul universal. Credința vorbește simbolic, știința vorbește demonstrativ.
Ideea că agnosticul este deschis către credință mi se pare foarte importantă. În fond, el nu spune „nu există Dumnezeu”, ci „nu știu dacă există”.
În multe cazuri, oamenii ajung la credință nu prin argumente filozofice, ci prin experiențe de viață foarte personale: suferință, pierdere, iubire, speranță.
Poate că problema „dovezii” lui Dumnezeu este pusă uneori într-un mod prea rigid. Dacă Dumnezeu ar putea fi demonstrat matematic, probabil credința ar deveni inutilă.
Mi se pare sănătoasă ideea de dialog calm între credincios și agnostic. Istoria ne arată că radicalismul de orice tip duce mai degrabă la rupturi decât la clarificări.
În mod interesant, multe dintre marile întrebări ale filozofiei și științei pornesc exact din acest tip de îndoială agnostică.
Cred că fiecare om trece, la un moment dat în viață, printr-o etapă de agnosticism, chiar dacă ulterior ajunge la credință sau la necredință.
Important este ca dialogul să fie purtat cu respect reciproc. Atunci când dispare respectul, dezbaterea se transformă rapid într-o polemică sterilă.
Ideea unui dialog consemnat istoric între un agnostic și un creștin sună foarte interesant. Sunt curios la ce episod vă referiți.
Poate că rolul agnosticului în societate este chiar acela de a pune întrebări incomode, care obligă credința să se exprime mai clar și mai profund.
În final, cred că această dezbatere nu este doar una intelectuală, ci și una existențială. Fiecare om își construiește propriul răspuns la întrebarea despre sensul lumii și al propriei vieți.
Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa a vrut Dumnezeu când a chemat un băiat de nicaieri
,,Daca gasesti un ceas in nisip,presupui ca exista si un ceasornicar,, din punctul meu de vedere mereu va fi un creator vazut sau nevazut.
Eu am observat ca nu poti convinge pe nimeni de nimic prin argumente logice cand vine vorba de Dumnezeu, de credinta, de suflet si asa mai departe. Poti doar sa creezi conditiile in care celalalt sa fie dispus sa simta ceva. Si asta e deja mult
Constantele universale sunt reglate atat de fin incat daca una dintre ele s-ar modifica cu o fractiune infima viata n-ar mai exista.
Daca spunem ca acest univers destul de complicat a aparut asa din nimic,acesta poate fi un produs al unei minti,insa intrebarea este…… cine a creat acea minte suprema?
Dialogul dintre credință și rațiune e vechi de când lumea și nu cred că se va încheia vreodată cu un câștigător. Dar nu ăsta e scopul, scopul e să rămânem umani în conversație, să ascultăm cu adevărat
Ordinea din univers nu dovedeste neaparat un Dumnezeu personal,ci poate doar o matematica perfecta.
Pai tocmai asta e miezul problemei: credinta nu se demonstreaza, se traieste. Si asta e frustrant pentru cineva care vrea mai intai dovezi si abia apoi sa traiasca experienta. E ca si cum ai cere sa gusti o mancare inainte sa fie gatita
Totul are o cauza,iar lantul cauzelor trebuie sa se opreasca la o ,,cauza neinceputa,,.
Cred ca logica in credinta si religiozitate isi face prezenta mai putin,ci totul tine de simturile fiecaruia dintre noi.
Daca intregul univers a inceput cu big bang….cine a declansat acest proces?daca acel cineva este atemporal cum a actionat in timp pentru a-l creea?
Ratiunea mea imi spune ca este mai plauzibil sa existe o singura ,,existenta necreata,,decat una ,insa nu imi pot da seama daca aceasta este constienta asa cum suntem noi.
Una dintre marile certitudini pe care le avem pana acum este ca vastul univers exista.
Poate ca divinitate nu se poate explica prin stiinta sau dovezi palpabile ci doar prin trairile noastre launtrice si faptele pe care le facem atat bune cat si rele.
Sintamantul de bine si de rau este unul universal,dar este la fel de universal si la animale,poate fi un mecanism de supravietuire al speciei si nu o voce divina.
Nu pot spune că sunt foarte interesat de subiect, dar ce mi se pare frumos la postarea dumneavoastră este tonul, faptul că nu judecă pe nimeni. Nici credinciosul nu e prezentat ca naiv, nici agnosticul ca arogant. Așa ar trebui începută orice discuție care să nu se termine cu ceartă și dinți scrâșniți
Agnosticismul e adesea confundat cu ateismul si asta duce la niste discutii complet ratate. Un ateu zice „Dumnezeu nu exista”. Un agnostic zice „nu stiu daca exista”. E o diferenta enorma de atitudine si de disponibilitate la dialog.
Dumnezeu nu poate fi dovedit prin reperele noastre umane. Dumnezeu prin „definiție” este ceva supraomenesc, deci care depășește capacitatea noastră de intelegere, așadar, încercarea de a îl explica in repere spațiale, de aici si acum, este de la început sortită eșecului.
Exact, Doamne ajuta!
Daca Dumnezeu s-ar arata clar, atunci n-ar mai fi vorba de credinta ci de certitudine. Si cred ca ocmai misterul acesta face cautarea mai interesanta
A fi agnostic în acest context înseamnă să gândești critic și să ceri dovezi. Dar evident că nu pot exista dovezi științifice despre existența lui Dumnezeu. De aici impasul și prăpastia dintre credință și știință.
Cred că diferența fundamentală e că agnosticul vrea dovezi externe, iar credinciosul îți spune că dovada e internă. Și niciuna din cele două părți nu poate intra cu totul în logica celeilalte. E un dialog necesar poate, dar și unul dezechilibrat prin definiție.
Argumentul complexității universului este cel mai solid dintre cele analizate de dumneavoastră. Dar știința evoluează constant și ce pare miraculos azi ar putea fi explicat mâine prin fizică.
Dialogul intre cele doua tabere, cand exista, e mereu blocat la capitolul dovezi. Credinciosul simte, agnosticul analizeaza si amandoi ramin pe pozitii diferite.
Dumnezeul la care vă gândiți dumneavoastră cred că e Dumnezeul filosofilor, cel pentru care s-a căutat (în zadar, aș spune) argumentul ontologic al existenței sale, nu cel al credincioșilor care nu au nevoie de dovezii științifice pentru a crede.
Corect, Dumnezeu nu poate fi explicat prin știința umană, Dumnezeu se simte, nu se vede undeva pe cer…
Comentariile sunt închise.