ÎNTÂLNIRE CU DAN VOICULESCU

Vă mulțumesc pentru gândurile bune pe care mi le-ați transmis cu ocazia aniversării mele și vă răspund cu un îndemn de suflet: să facem bine, să avem credință, să trăim cu demnitate, onoare și curaj. Să avem încredere în destinul bun al neamului românesc. În aceste zile, m-am gândit mult la pilda semănătorului. Cel care iese să semene aruncă sămânța cu încredere, asumând că o parte va cădea pe drum, o parte pe piatră, o parte printre spini, dar știind că, în cele din urmă, o parte va cădea pe pământul bun și va aduce rod însutit. Așa am înțeles eu, de-a lungul a 80 de ani viață și al unei cariere de peste o jumătate de secol, rostul investiției în oameni, cea mai importantă dintre toate.   Am acordat încredere, am încurajat, am oferit resurse, am crezut în potențialul extraordinar al unor tineri aflați la început de drum. Uneori, rezultatul n-a fost chiar cel asteptat. Piatra și spinii fac parte din viață. Dar, în alte cazuri, încrederea acordată a rodit minunat și mă bucur de fiecare dată când văd unde au ajuns cei în care am crezut. Dumnezeu, prin cuvântul apostolului Pavel, ne învață să semănăm cu credință și cu dărnicie. Pentru că “cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”. Semănați binele în oamenii din jurul vostru cu dărnicie și, mai devreme sau mai târziu, îl veți primi cu aceeași măsură cu care l-ați dăruit.

Am optzeci de ani. Am plecat în viață de la zero, am construit din nimic, am luptat asumat cu sisteme care păreau infailibile, am construit alianțe care păreau imposibile, mi-am păstrat intactă scara valorilor, indiferent de presiunile exterioare. Dincolo de realizările și eșecurile vieții mele am rămas întotdeauna atașat valorilor naționale, m-am simțit mereu responsabil să contribui, după propriile puteri, la consolidarea destinului țării în care m-am născut. România este într-un moment de criză profundă. Nu doar politică, ci și la nivel social, economic, cultural, identitar! Societatea noastră este dominată de ură, de neîncredere, de conflicte multiple. Solidaritatea, sentimentul împărtășirii unui destin, a fost înlocuită de frică, de invidie, de o preocupare oarbă pentru răul celuilalt, nu pentru binele comun. Virusul “dezbină și conduce”, semănat în anul 2005, de un impostor ajuns președinte (pentru că știa că altfel nu poate rezista în funcție) s-a dezvoltat în versiuni mutante, în noi tulpini ale răului care au atins aproape fiecare segment social. După ce, de-a lungul istoriei noastre, am avut generații întregi care s-au înțeles din priviri și au acționat într-o unitate care a surprins întreaga lume, avem astăzi generații care nu se mai înțeleg deloc. Prăpastia dintre bătrânii care au construit și tinerii care ar trebui să le dezvolte moștenirea s-a adâncit până când au dispărut toate formele de comunicare și colaborare între generații. În schimb, se judecă, se atacă, se disprețuiesc. Un neam care își pierde continuitatea între generații riscă să dispară. Știu bine, mulți dintre români sunt dezamăgiți și acceptă, chiar susțin, etichete negative despre propriul neam. Într-o anumită măsură, au motive. Sfidarea politică din ultimele luni, în care majoritatea liderilor pun mizele electorale mai presus de interesul național, este unul dintre ele. Dar România nu s-a născut nici în 2026, nici în 2005! Răul, incompetența și impostura pot fi corectate, îndepărtate, nu sunt “trăsături” naționale ireversibile! Avem și altfel de repere: Brătianu, Iorga, generații întregi care, dincolo de culori politice, au pus țara înaintea orgoliilor personale pentru că au asumat că responsabilitatea politică e o datorie fundamentală, nu un privilegiu. Erau și ei imperfecți, ca noi toți, dar aveau o direcție clară: binele strategic comun contează întotdeauna mai mult decât interesul conjunctural al zilei. În acele timpuri, România a avut o scară a valorilor solidă și funcțională. Între timp, am pierdut-o și avem obligația să o reconstruim. Putem asuma demnitatea, onoarea și curajul drept repere etice ferme. Putem reface coeziunea socială cu fapte, nu cu vorbe, muncind cinstit, interesați de bună vecinătate, nu de conflict, respectându-ne cuvântul dat. Putem separa binele de rău, utilul de inutil, grâul de neghină, aplicând un test simplu și infailibil atunci când ne evaluăm un proiect sau o decizie: "ce îmi propun să fac e bine pentru copiii mei, ai noștri, acum și peste treizeci de ani?" Dacă răspunsul este pozitiv, nimic nu trebuie să ne oprească. Dacă este negativ, să ne oprim cu onestitate și responsabilitate. Să nu lucrăm niciodată împotriva generațiilor următoare. Într-o lume în care patriotismul adevărat este atacat în fiecare zi, atât de populiștii care îl mimează strident și îl decredibilizează, cât și de neo-marxiștii care atacă sistematic valorile naționale, încercând să distrugă esența și valorile fundamentale ale acestei națiuni, îndrăznesc să afirm cu responsabilitate și emoție că îmi iubesc țara și neamul românesc. Știu, o astfel de afirmație a devenit riscantă în lumea care trăim. Poți fi catalogat drept demagog sau antisistem. Nu mă interesează acuzele, nu mă intimidează etichetele. Am 80 de ani trăiți în confruntare permanenta cu nedreptatea și minciuna, știu că dreptul de a spune adevărul nu trebuie negociat. Cred în viitorul neamului românesc. Am convingerea fermă că, pentru a depăși crizele actuale și pentru a construi viitorul la care istoria ne îndreptățește, națiunea noastră are nevoie acută de restabilirea scării valorilor pe premise sănătoase, bazate pe demnitate, adevăr, competență și responsabilitate.

La finalul acestei luni voi putea spune că trăiesc de peste 80 de ani. Deși, în contextul aniversărilor, ne referim preponderent la trecut, la realizări, la pierderi, la drumul parcurs, eu cred că este mai relevant să ne raportăm realist la prezent, analizând lucid viitorul. Trecutul meu este cunoscut. Mai mult sau mai puțin, mai adevărat sau mai deformat. Am plecat de nicăieri. Am câștigat, am pierdut, am câștigat din nou. Am luptat până la capăt, ca fiecare om care îndrăznește să-și construiască singur destinul, fără să lase pe nimeni să-l opreascǎ din drum. Am o familie minunată. Cei mai mulți sunt mereu lângă mine. Câțiva sunt în paza Domnului. Am prieteni adevărați. Puțini și buni, nici nu se poate altfel. Atât despre ce a fost și ce este. Ce va fi? De ani buni mă preocupă două teme fundamentale: credința în Dumnezeu și raportul dintre demnitatea omului și inteligența artificială. Multă vreme le-am analizat separat. Păreau direcții radical diferite. Analizând atent, am înțeles că sunt complementare, fața și reversul viitorului umanității în ansamblu. Credința a devenit semnificativă în viața mea într-un moment în care părea că lumea și-a pierdut definitiv reperele, cǎ răul e copleșitor, iar binele nu are nicio șansă. Evident, nu era așa. Binele are căile lui, neștiute de om, dar binecunoscute de Dumnezeu. Prin credință, am descoperit un adevăr simplu dar esențial: omul crește exact atunci când se luptă cu forțe ce par mai mari decât el. Analizând obiectiv, așa mi-am construit întreaga viață: am confruntat deschis, asumat și cu tenacitate provocări ce păreau prea mari până când, la un moment dat, le-am depășit. Așadar, m-am apropiat de Dumnezeu pentru cǎ am înțeles că există un sens superior pe care trebuie să-l caut. Într-un mod oarecum similar mă raportez azi la inteligența artificială, pe care o consider cea mai mare și mai acută provocare din istoria umanității. Stiu că, în prezent, foarte puțini dintre noi sunt real pregătiți pentru coabitarea cu inteligența artificială. Mulți se simt amenințați. Alții o resping pur și simplu, fără să înțeleagă că pericolele nu dispar doar pentru că ai închis ochii. Cred că este esențial să rămânem atenți. Deschiși. Curioși. Să vrem să înțelegem mai mult și să acționăm concret în această direcție. Am convingerea profundă că nu suntem ființe limitate “din fabricație”. Nu avem margini fixe, ireversibile. Pentru că am verificat constant în propria viață, stiu că omul crește din întâlnirea cu ceea ce pare că îl depășește. Așa a supraviețuit foamei, bolilor, războaielor. Așa va supraviețui și revoluției AI, crescând odată cu ea. Demnitatea umană s-a construit și s-a consolidat de fiecare dată când noi, oamenii, am devenit mai mult decât eram. Ajuns la optzeci de ani, vă îndemn - cu speranță, credință și dragoste – să priviți spre viitor cu demnitate, onoare și curaj, mintea trează și ochii larg deschiși.

Tribunalul București a desființat încă un mit rostogolit în ultimii 35 de ani de toți cei deranjați că nu am fost prietenos cu impostorii și nu am căzut la pace cu abuzurile de putere! Hotărârea Tribunalului București nr. 2053/2025, comunicată recent, confirmă, încă o dată, că judecătoarea Bogdan a comis numeroase fapte ilicite și precizează, negru pe alb, că din dovezile obiective evaluate în dosar, reiese că firma Crescent “nu a fost înființată de securitate și nu a aparținut niciodată de aceasta”. Atașez textul integral al Hotărârii, 29 de pagini care demontează, paragraf cu paragraf, o campanie de denigrare desfășurată sistematic împotriva mea si a firmei Crescent. Nu stiu în ce măsură acest adevăr mai poate șterge 35 de ani de minciuni. Nu mă interesează nicio revanșă. M-am bucurat doar ca cei care au greșit să înțeleagă răul făcut, să-l regrete sincer și, unde se mai poate, să încerce să-l repare. Îi sunt recunoscător bunului Dumnezeu pentru fiecare clipă de adevăr, pentru fiecare picătură de dreptate și pentru puterea de a ierta.

“Întâia temelie pentru ca omul să deslușească adevărul este smerenia!”, un gând de mare înțelepciune al sfântului Porfirie. De ce este atât de importantă smerenia? Pentru că înlătură mândria, egoismul, orgoliul, adică toate acele filtre care ne împiedică să vedem adevărul obiectiv din ceilalți și din lume. Smerenia deschide calea către adevăr. Iar adevărul adâncește smerenia. De curând, într-o discuție cu Mihai Morar, am fost întrebat despre un pasaj favorit din Scriptură. Am ales un moment definitoriu pentru smerenie. Care anume, puteți descoperi joi, de la ora 19.00, pe Youtube, în Fain și Simplu. Fară să-i divulg prematur conținutul, spun doar că a fost un dialog foarte deschis, care a inclus multe teme pe care nu le-am abordat niciodată public.