Un tânăr crescut în credință și un tânăr crescut în îndoială metodică ajung, adesea, la aceeași frustrare: senzația că nu au voie să nu știe totul.
Primul se simte vinovat când se îndoiește. Al doilea se simte suspect când admite că ceva din credință îl atrage. Amândoi trăiesc sub o presiune falsă: ideea că a crede înseamnă certitudine totală, iar a nu crede înseamnă respingere totală.
În realitate, credința conține întrebarea, nu o exclude, la fel cum scepticismul onest conține căutarea sensului.
Îndoiala și credința pot coexista. Mai mult, sunt reciproc necesare.
România are nevoie, azi mai mult ca oricând, de tineri care își pun întrebări și care nu se grăbesc să aleagă răspunsuri categorice și tabere ireconciliabile.
