Un tânăr crescut în credință și un tânăr crescut în îndoială metodică ajung, adesea, la aceeași frustrare: senzația că nu au voie să nu știe totul.
Primul se simte vinovat când se îndoiește. Al doilea se simte suspect când admite că ceva din credință îl atrage. Amândoi trăiesc sub o presiune falsă: ideea că a crede înseamnă certitudine totală, iar a nu crede înseamnă respingere totală.
În realitate, credința conține întrebarea, nu o exclude, la fel cum scepticismul onest conține căutarea sensului.
Îndoiala și credința pot coexista. Mai mult, sunt reciproc necesare.
România are nevoie, azi mai mult ca oricând, de tineri care își pun întrebări și care nu se grăbesc să aleagă răspunsuri categorice și tabere ireconciliabile.
Când aud pe cineva pe internet că are răspunsuri categorice la toate tainele universului, știu că urmează să-mi vândă un curs motivațional scump. Nimeni nu deține adevărul suprem pe gratis în ziua de azi, trebuie să plătești bine pentru el. Mai bine stau eu liniștit cu scepticismul meu onest, că măcar ăsta nu îmi cere abonament lunar.