Scriu și în libertate

Încă din pușcărie lucrez la o carte și un nou proiect.

Ofer celor interesați un mic fragment:

O distincție importantă este cea dintre liberalismul politic și cel economic.

Liberalismul politic apare în secolul al XVII-lea, mai ales (deși nu exclusiv) în Marea Britanie, și cel mai important fondator al său a fost John Locke, autorul celebrelor Tratate despre guvernare. Liberalismul, cu toate variantele sale, este o întreagă lume de idei, valori și practici politice, deci nu poate avea un singur autor. Dar, dacă ar fi totuși să numim un gânditor drept „fondatorul liberalismului”, Locke ar fi totuși cel mai îndreptățit să primească acest titlu de onoare.

Pe mine nu mă interesează însă distribuirea de titluri, ci clarificarea problemei noastre. Locke nu este creatorul liberalismului economic, ci fondatorul liberalismului politic. La el apar în formă bine cristalizată ideile de bază ale modelului liberal de societate umană și de guvernare: ideea că toți oamenii se nasc liberi, și nu aserviți sau subordonați unii altora (idee prin care gânditorul britanic respingea filosofia politică medievală); ideea că oamenii, ca ființe capabile să gândească și să acționeze individual, se nasc toți cu anumite drepturi naturale, și deci că ei sunt egali în drepturi; că principalele drepturi naturale ale omului sunt dreptul de a gândi, crede și acționa liber, dreptul de a poseda și folosi proprietatea, dreptul de a participa la guvernarea comunității sau societății sale; că elementul fundamental al societății este omul ca individ, în timp ce comunitatea și statul sunt doar rezultatele asocierii conștiente a oamenilor pe baza unui contract stabilit între ei – ceea ce are drept consecință necesitatea ca aranjamentele sociale și legile să se adapteze nevoilor individului, și nu ca individul să se subordoneze unor aranjamente preexistente sau unor legi care i se impun de către autorități exterioare; că autoritatea supremă sunt persoanele individuale, cu drepturile lor naturale, care își exprimă liber voința prin vot – de unde și principiul democratic al supunerii față de voința majorității; și, ca un corolar al acesteia, ideea că puterea politică trebuie să fie limitată și supusă controlului persoanelor individuale, al cetățenilor.

Spre deosebire de modelul medieval, conform căruia individul este supus autorității (monarhice, divine, aristocratice), modelul liberal afirmă că autoritatea aparține în ultimă instanță individului liber, cu drepturile sale naturale și cu înzestrările sale.

Liberalismul politic, axat pe aceste principii enunțate explicit de Locke, a devenit crezul constituțional fundamental al lumii moderne, și toate statele civilizate l-au îmbrățișat mai devreme sau mai târziu. Numai regimurile dictatoriale, fie ele seculare sau religioase, resping  ideile și valorile principale ale liberalismului politic.

În ceea ce privește doctrina umanistă, aceasta pune în centrul modelului său politic aceste idei ale regimului constituțional democratic, axat pe libertate, limitarea puterii și democrație. Din acest punct de vedere, umanismul și liberalismul politic nu se deosebesc, chiar dacă ele pot oferi soluții sensibil distincte la diverse probleme politice de amănunt.

De exemplu, ideea limitării puterii. Întrucât liberalismul, și civilizația modernă în general, consideră că puterea politică aparține în ultimă instanță tuturor cetățenilor, nu unor elite sau persoane influente, se ridică problema exercitării controlului civic asupra oamenilor politici aflați în funcțiile de conducere, problema limitării puterii acestora și a supravegherii lor de către națiune. După Locke, diverși autori  – Montesquieu, James Madison și alții –  au oferit răspunsuri la această problemă, răspunsuri constând în esență în soluții ca: limitarea mandatelor de conducere, atribuirea mandatelor prin vot liber, democratic, separarea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) și echilibrarea lor reciprocă, pe baza principiului contrabalansării fiecărei puteri prin celelalte. Toate aceste idei constituționale urmăreau, evident, să prevină excesul de putere, abuzul de putere practicat de cei aflați în funcții de conducere, și, în ultimă instanță, să elimine riscul transferării ilicite a puterii de la persoanele individuale, de la cetățeni, la grupuri mici de lideri sau persoane privilegiate.

Nu numai că aceste idei ale liberalismului politic se bucură de aprobarea deplină a doctrinei umaniste (de altfel, umanismul clasic european a contribuit și el la elaborarea lor, încă din sec. XVI), dar mișcarea umanistă pe care am inițiat-o face din aceste principii o prioritate absolută: constatând că, în ciuda garanțiilor constituționale binecunoscute, există și continuă să se manifeste tendințe de a abuza de putere și de a exercita mandatele politice, administrative sau chiar juridice în direcția satisfacerii unor interese ascunse, nu a intereselor publice recunoscute democratic, doctrina umanistă pledează pentru o mobilizare continuă în favoarea respectării principiilor limitării puterii și a controlului reciproc al principalelor puteri în stat. Noi credem în ideea toleranței zero față de abuzul de putere, și cerem sancțiuni imediate, severe, față de orice manifestări de acest tip. Din nefericire, așa cum vedem deseori, inclusiv la noi în țară, diverse interese politice ascunse, interne sau externe, tind frecvent să tolereze și chiar să încurajeze asemenea excese nedemocratice.

O altă idee este aceea a maximizării libertății individuale. Deși exista în germene la Locke, și era menționată și de Kant, ideea este dezvoltată pe larg de John Stuart Mill în celebra sa carte Despre libertate. Ea afirmă că societatea este datoare să acorde fiecărei persoane, fiecărui individ, o maximă libertate individuală, cu condiția însă ca aceasta să rămână pe deplin compatibilă cu o libertate identică acordată celorlalți oameni.

Întrebarea nu mai este „ce anume îți permite societatea să faci?”, ci „ce anume îți interzice societatea?”, iar la această a doua întrebare răspunsul este simplu: îți interzice să faci rău altuia.