Agnosticul poate considera că are un strămoș chiar printre cei 12 apostoli.
Un înaintaș care, la fel ca agnosticul, a cerut dovezi obiective pentru a crede. A zis „dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”
Apostolul Toma este acest strămoș care a primit exact dovezile pe care le-a cerut: “Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios!” i-a răspuns Iisus, conform Scripturii.
Sigur, agnosticii de astăzi și de mâine se pot îndoi de autenticitatea istorică a acestui dialog.
Însă, prin însăși existența episodului menționat în Scriptură, agnosticul primește dovada obiectivă că religia creștină este deschisă către dialog cu agnosticul. Este dispusă să “joace” pe terenul lui. Cu argumente. Cu cercetări.
Sloganul “crede și nu cerceta” nu există în Biblie. Din contră. Voi reveni la acest subiect.
Postarea deschide un subiect foarte actual: cum poate fi reconstruit dialogul dintre credință și rațiune într-o lume tot mai sceptică. Nu prin lozinci, nu prin agresivitate, ci prin răbdare, argument și respect reciproc.
De multe ori, agnosticul este prezentat simplist, ca un om rece sau ostil lui Dumnezeu. În realitate, există agnostici onești intelectual, care nu resping ideea de transcendență, ci doar caută o bază solidă pentru a crede.
Episodul lui Toma ne arată că îndoiala poate fi o etapă a drumului, nu neapărat o destinație finală. Uneori tocmai cei care pun întrebări dificile ajung la convingeri mai profunde decât cei care acceptă totul superficial.
Într-o epocă în care totul este redus la conflict și etichete, o astfel de perspectivă face bine. Nu orice om care cere dovezi este un „dușman al credinței”. Uneori este doar un om care nu vrea să mintă nici mintea, nici sufletul.
Foarte bună observația că religia creștină este dispusă să intre pe terenul argumentului. Asta contrazice multe clișee contemporane. Există o întreagă tradiție de apologetică, de reflecție și de cercetare care tocmai asta demonstrează.
Apostolul Toma este important tocmai pentru că nu a mimat credința. A avut curajul să spună că nu poate crede fără o întâlnire reală cu adevărul. Mai bine o îndoială sinceră decât o credință formală și goală.
Adevărul este că mulți credincioși ar trebui să îl citească mai atent pe Toma. Nu ca pe un personaj negativ, ci ca pe dovada că drumul spre credință poate trece prin exigență intelectuală, nu doar prin emoție sau tradiție.
Concluzia mi se pare foarte puternică: nu există opoziție necesară între a crede și a cerceta. Problema nu este cercetarea, ci orgoliul cu care uneori intrăm în ea. Când căutarea este sinceră, ea poate apropia, nu îndepărta, de adevăr.
Postarea dumneavoastră are meritul de a muta discuția de la prejudecată la fondul problemei. Nu mai vorbim despre stereotipuri, ci despre o tensiune reală: nevoia omului de sens și nevoia lui de certitudine. Exact aici începe dialogul autentic.
Cred că tema aceasta merită continuată. Raportul dintre credință, dovadă, experiență personală și cercetare este una dintre marile teme ale lumii moderne. Iar creștinismul are mai multe resurse pentru acest dialog decât cred mulți.
Aici este o lecție importantă și pentru credincioși: nu trebuie să se teamă de întrebări grele. O credință care se sperie de orice interogație este, probabil, o credință slab înțeleasă, nu una puternică.
Cel mai important lucru la acest dialog este ca ambii parteneri au inceput prin a-si declara prejudecatile,agnosticul a spus ,,nu stiu, dar vreau sa aflu,,iar crestinul a spus ,,cred, dar este greu de explicat,,.
Crestinul a transformat o predica intr-o invitatie la introspectie.
Agnosticul pune degetul pe rana cea mai dureroasa,,cum poti sa ai comuniune cu cineva pe care nu l-ai vazut niciodata?….acesta este zidul de netrecut pentru multi-singuratatea lipsei de evidenta fizica.
Discutia nu a inceput cu o doctrina,ci cu o experienta umana,crestinul a vorbit despre sentimentul de ,,a fi cunoscut,, inainte de a vorbi despre Iisus.
Biblia trebuie citita foarte atent si interpretata asa cum se cuvine.
Spiritualitatea are un fundament foarte puternic care s-a pastrat mii de ani.
Atunci cand un agnostic spune ,,daca Dumnezeu exista sa se arate acum,,raspunsul crestinului este ,,daca te-ai astepta ca soarele sa vorbeasca,ai rata lumina lui,,.
Intrebarile agnosticului sunt plauzibile insa raspunsurile primite sunt unele care trec dincolo de ratiune
Sunt de parere ca bunatatea si credinta exista atat in cel agnostic cat si in cel crestin.
Conceptul de „crede și nu cerceta” a făcut mult rău imaginii bisericii în timp și mă bucur că încercați să clarificați acest aspect. De multe ori, textul biblic pare mult mai flexibil decât dogmele rigide cu care am fost obișniuți la biserică
Am citit undeva ca expresia aia cu crede si nu cerceta vine de la un filozof grec din secolul II, am uitat numele, nu din crestinism.
Înțeleg sensul pildei, dar eu consider că Toma este prototipul omului rațional, pentru care orice afirmație are nevoie de dovezi reale, „palpabile”, cum s-ar zice, pentru a fi considerată adevărată.
Probabil dialogul nu este autentic, dar nu asta e important, ci ce vrea să transmită: tensiunea eternă dintre credință și știință, dintre adevărul întemeiat pe iubire și adevărul întemeiat pe fapte. Eu cred că e nevoie de ambele tipuri de adevăr pentru a fi o ființă întreagă.
Pentru mine, dialogul acesta simbolic arată că îndoiala nu este neapărat un păcat, ci o etapă a cunoașterii. Dacă Iisus a acceptat verificarea rănilor, înseamnă că și logica și neîncrederea au locul lor în credință.
Chestia e ca multi agnostici cer dovezi pe care religia nu le poate oferi in realitate. Daca Toma a atins ranile, noi ce putem atinge astazi in afara de niste manuscrise vechi? Discutia ramane deschisa si destul de complicata din punctul meu de vedere.
Nu o să fiu niciodată de acord cu pretenția religiilor de a fi singura sursă a adevărului. Este scurtătură directă către cele mai îngrozitoare abuzuri posibile. Și asta s-a și întâmplat când religia a deținut puterea de decizie în societate.
ok dar biserica ca institutie e altceva decat crestinismul ca religie. poate crestinismul e deschis la dialog, dar biserica? acolo am eu dubii serioase.
Toma a primit dovezile pentru ca Iisus era acolo si putea sa i le dea. Noi ce facem?
Creștinismul are o relație complicată cu rațiunea, cu cercetarea, cu aflarea adevărului în general. Uneori îmbrățișează rațiunea, alteori o respinge, chiar violent. Și uneori s-a ajuns la abuzuri inimaginabile în numele credinței
Eu cred că agnosticul nu caută neapărat să devină credincios, ci caută să înțeleagă structura realității. Și dacă religia îi oferă un cadru de cercetare, de ce nu? atunci dialogul are sens.
Sintagma „crede și nu cerceta” este un mit și o falsă atribuire, neexistând în Biblie sau în scrierile sfinte. Creștinismul autentic încurajează cunoașterea și căutarea adevărului („Căutați și veți afla”), nu supunerea oarbă. Rațiunea este considerată un dar divin, iar credința se ancorează în cercetare.
Exact asta e problema dialogului dintre credincioși și agnostici: fiecare vorbește o altă limbă. Credinciosul vorbeste din inimă, agnosticul din rațiune. Poate că soluția e undeva la mijloc.
Adeseori se confundă agnosticismul cu ateismul, ceea ce este o eroare gravă. Agnosticul lasă ușa deschisă, exact cum a făcut-o și Toma în așteptarea unui semn.
Un lucru pe care l-am observat: credinciosii adevarati, cei cu o credinta matura, nu se simt amenintati de intrebarile celor care le pun ideile la indoiala. Cei care reactioneaza defensiv sunt de obicei cei cu o credinta mai fragila.
Recomand filmul the doubt cu Meryl Streep, e o întreagă pledoarie pe subiect
Daca exista un Creator, probabil ca el nu vrea sa fie gasit prin microscop sau telescop. Poate ca singura cale de acces e deschiderea sufleteasca spre ceea ce nu poate fi demonstrat intotdeauna prin fapte materiale
Multi credinciosi uita ca si ei au momente lungi de indoiala. Acea indoiala ii apropie de fapt de conditia agnosticului Toma. In toti dintre noi exista un pic de Toma
Agnosticul nu e dusmanul credintei, asta e ceva ce multi nu inteleg. E cineva care inca cauta, si asta nu e un pacat, e o virtute daca ma intrebati pe mine.
Nu cred ca un agnostic se poate identifica asa usor cu un personaj biblic. E o diferenta mare intre indoiala de moment si un stil de viata bazat pe dovezi palpabile. Totusi, paralela e interesanta
Să presupunem pentru o clipă că dialogul este strict autentic. Atunci, Toma a avut privilegiul de a fi fost acolo fizic, ceea ce noi nu mai avem astăzi. De aici vine marea dificultate a agnosticului contemporan dotat cu spirit critic.
Daca biblia e deschisa la cercetare si interpretare de ce sunt atatia preoti care ne spun sa nu punem intrebari? Vad aici o mare discrepanta intre text si practica de zi cu zi. Poate ar trebui discutat si despre asta.
Comentariile sunt închise.