Pentru agnostic, coerența logică reprezintă un factor determinant.
Existența Răului (suferință, nedreptate, războaie etc.) într-o lume creată de un Dumnezeu bun, atotștiutor și atotputernic, poate fi considerată o incoerență, o contradicție majoră.
Contradicția este doar aparentă. Răul are legatură directă cu libertatea omului.
Dacă Dumnezeu ar elimina orice posibilitate de a exista răul, ar elimina implicit și libertatea autentică a omului, transformând binele într-o constrângere, nu într-o alegere morală.
Noul Testament menționează constant că omul este chemat să aleagă între apropierea și îndepărtarea de Dumnezeu.
Hristos însuși afirmă: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”, formulare care presupune libertate – “dacă voiește!” – nu determinism.
De asemenea, răul și încercările vieții sunt prezentate ca modalități esențiale pentru consolidarea caracterului și a credinței oamenilor: „Necazul aduce răbdare, răbdarea biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejde” (Apostolul Pavel către romani).
Astfel, existența răului nu infirmă un Dumnezeu bun și atotputernic, ci demonstrează că omul este tratat ca ființă liberă, chemată să se ridice spre bine, adevăr și comuniune cu Dumnezeu.
Oamenii care fac rău se departează de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu are nesfârșită răbdare. Îi așteaptă să se trezească, să-și recunoască greșelile, să-și ceară iertare și să se întoarcă spre Bine.
O întrebare grea, dar esențială. Dacă omul nu ar avea libertatea de a alege, binele nu ar mai avea valoare morală. Ar fi doar executarea unui program. Tocmai libertatea face ca apropierea de Dumnezeu să fie autentică, nu impusă.
Oamenii au tendința mereu să dea vina pe Dumnezeu pentru propile lor alegeri greșite. Războaiele și nedreptatea din lume sunt făcute de mâna omului, din lăcomie și mândrie.
Răul nu dovedește absența lui Dumnezeu, ci arată drama libertății omenești. Dumnezeu nu creează roboți morali, ci persoane capabile să aleagă, să greșească, să se întoarcă, să se ridice și să caute din nou binele.
Foarte importantă ideea: „dacă voiește”. Hristos nu forțează pe nimeni. Chemarea creștină nu este constrângere, ci invitație. Iar această invitație presupune responsabilitate, conștiință și libertate.
Dacă Dumnezeu ar anula orice posibilitate a răului, ar anula și posibilitatea iubirii libere. Iubirea nu poate fi comandată mecanic. Binele făcut fără libertate nu mai este virtute, ci simplă execuție.
Suferința rămâne o taină grea, uneori imposibil de explicat simplu. Dar creștinismul nu fuge de ea. O privește direct și arată că omul poate transforma încercarea în răbdare, răbdarea în caracter, iar caracterul în nădejde.
Răul nu are ultimul cuvânt. Aceasta este una dintre marile afirmații ale credinței creștine. Omul poate cădea, poate rătăci, poate face rău, dar Dumnezeu nu încetează să îl aștepte cu răbdare și milă.
Aici este diferența dintre o lume fără libertate și o lume vie. Într-o lume fără libertate, nu ar exista nici păcat, dar nici iubire autentică, nici sacrificiu, nici curaj, nici alegere morală. Omul ar fi doar o piesă într-un mecanism.
Foarte bună formularea că Dumnezeu are nesfârșită răbdare. Dacă oamenii ar fi judecați imediat pentru fiecare greșeală, nimeni nu ar mai avea șansa îndreptării. Răbdarea lui Dumnezeu este spațiul în care omul se poate schimba.
Problema răului nu poate fi tratată doar rece, ca un exercițiu logic. Ea atinge suferințe reale, oameni reali, drame reale. Dar tocmai aici credința aduce o perspectivă profundă: Dumnezeu nu abandonează omul în suferință, ci îl cheamă să o depășească prin sens.
Libertatea este un dar extraordinar, dar și o povară. Putem alege binele, dar putem alege și răul. Putem construi, dar putem și distruge. Tocmai de aceea viața morală are greutate: fiecare alegere ne apropie sau ne îndepărtează de Dumnezeu.
Dumnezeu nu vrea binele făcut din frică, ci binele ales din conștiință. De aceea, răul este posibil: pentru că omul nu este constrâns să fie bun, ci chemat să devină bun prin alegere, luptă interioară și responsabilitate.
Foarte interesantă distincția: existența răului nu anulează bunătatea lui Dumnezeu, ci arată cât de serios este luată libertatea omului. Dumnezeu nu tratează omul ca pe un obiect, ci ca pe o ființă capabilă de răspuns moral.
Răul nu este o dovadă că Dumnezeu lipsește, ci o dovadă că omul poate abuza de libertatea primită. De fiecare dată când alegem minciuna, ura, trădarea sau nedreptatea, ne îndepărtăm de izvorul binelui.
Paradoxal, încercările pot deveni locul în care omul se maturizează spiritual. Nu pentru că suferința ar fi bună în sine, ci pentru că omul poate scoate din ea răbdare, luciditate, smerenie, credință și nădejde.
În fond, întrebarea „de ce există răul?” ne conduce la o altă întrebare: ce facem noi cu libertatea noastră? O folosim pentru a răni, domina și distruge, sau pentru a iubi, ierta, construi și ne apropia de Dumnezeu?
Poate ca raul nu are un ,,scop,,ci este doar o proprietate a materiei constiente exact ca durerea sau frica.
Daca universul functioneaza dupa legi fixe,raul este doar efectul colateral al unui sistem care nu a fost ,,proiectat,,pentru binele nimanui.
Agnosticismul ma face sa nu caut un sens divin in rau,poate e doar rezultatul hazardului si al evolutiei.
Raul exista pentru ca exista conflicte de interese,intre oameni,intre specii,intre nevoi biologice.
Poate ca raul nu ,,exista,,ca entitate,ci este doar eticheta noastra pentru ceea ce ne provoaca suferinta.
Nu vad nicio dovada ca raul ar fi o necesitate morala cosmica,pare mai degraba o eroare sistemica.
Daca ar exista un zeu atotputernic si total bun,ar trebui sa existe un motiv nevazut pentru rau,nu vad acel motiv dar nici nu pot exclude existenta lui.
Raul apare si din cauza ca suntem limitati si anume nu stim viitorul,nu controlam natura,nu citim gandurile.
Poate ca intrebarea …,,de ce exista raul?,,presupune gresit ca universul trebuie sa aiba un sens moral.
Din perspectiva evolutiva,durerea si moartea(pe care le numim rau)sunt instrumente de selectie,nu greseli.
Un agnostic poate spune …nu stiu daca raul are o cauza ultima,dar stiu ca exista si ca il putem reduce fara ajutor divin.
Raul natural(cutremure sau boli)este doar fizica si biologie.
Daca universul ar fi creat de o fiinta buna,raul ar fi un defect de proiectare.
Poate si raul este o iluzie a perceptiei noastre finite,dar durerea pe care o simt nu este deloc iluzorie.
Nu am suficiente dovezi nici pentru un plan divin care include raul,nici pentru absenta oricarui plan.
Raul exista pentru ca libertatea permite alegeri daunatoare,iar natura nu face exceptii pentru nimeni.
Suntem singurii care numim anumite evenimente ,,rele,,pentru un virus,uciderea unei celule este doar hrana.
Probabil ca raul nu are un raspuns satisfacator,agnosticismul accepta ca unele lucruri depasesc cunoasterea umana.
Raul exista ca peisaj al posibilitatilor,fara el nu am cunoaste compasiunea,dar asta nu inseamna ca a fost ,,pus,,acolo anume.
De multe ori cuantificam raul ca pe o durere care este cumva independenta de noi.
Poate ca universul este indiferent,iar raul este doar numele nostru pentru indiferenta asta atunci cand ne loveste pe noi.
Un agnostic poate spune,nu stiu de ce exista raul,dar stiu ca este responsabilitatea noastra sa-l combatem.
Raul ar putea fi o consecinta logica a existentei realitatii fizice,orice sistem complex va genera suferinta.
Credinta ca raul trebuie sa aiba un sens este o dorinta umana,nu o necesitate cosmica.
Poate ca raul este un efect al timpului,trecutul nu poate fi schimbat iar viitorul aduce durere imprevizibila.
Nu trebuie sa cred intr-un zeu rau ca sa explic raul,este suficient sa spun ca lumea functioneaza haotic.
Raul exista pentru ca exista constiinta,o piatra nu poate simti raul,insa noi da,.
Mi-e greu sa cred ca raul este un test moral,pentru ca testul pare crud si inegal.
Cauza raului poate fi vesnic una necunoascuta.
Argumentul cu libertatea de alegere e cel mai logic răspuns la problema răului. Dacă am fi programați să facem doar binele, am fi ca niște roboți fără conștiință, un fel de sclavi
Pot sa inteleg rationamentul cu prezenta raului / libertatea de alegere dar atunci cum se explica bolile incurabile la copiii mici care nu au apucat sa aleaga nimic? Acolo nu mai e vorba de libertatea omului ci de natura cruda.
Am citit cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii, si mi s-a parut cea mai onesta si mai bine argumentata abordare a subiectului. Recomand cu caldura oricui se confrunta cu astfel de intrebari, credincios sau nu.
Ca agnostic nu pot sa accept argumentul cu testarea caracterului atunci cand vorbim de razboaie si crime oribile. Daca Dumnezeu exista si e atotputernic putea gasi o varianta in care sa fim liberi fara sa ne masacram intre noi. Si mai am o nedumerire: daca Dumnezeu e atotputernic, poate sa faca o piatra atat de grea incat sa nu o poata ridica nici El?
Eu cred că în realitate tot ce se întâmplă este rodul hazardului pur și pentru că ne vine greu să acceptăm că totul e o întâmplare, inventăm tot felul de povești precum asta cu Dumnezeu ca să ne vină mai ușor.
Libertatea vine la pachet cu o resposabilitate imensa pe care majoritatea nu suntem gata sa o asumam. De aceea cautam mai mereu scuze in afara noastra pentru mizeria din societate. Eu cred ca daca ne-am indrepta in primul rand propriile greseli, lumea ar arata complet diferit.
Argumentul libertății este cel mai vechi și cel mai solid răspuns la problema răului și rămâne convingător chiar și pentru filozofii atei. L-am studiat la facultate și de atunci nu am găsit un contraargument cu adevărat zdrobitor
Fără acel „dacă voiește” menționat de Hristos, actul credinței ar fi complet golit de sens și de iubire. Dragostea forțată este o aberație.
Pentru mine, treaba cu suferinta care ne intareste este o idee toxica care ii face pe unii sa accepte abuzuri ani la rand sau toata viata. Daca ai o viata plina de traume nu ajungi sfant, ci ajungi la psiholog. Sunt atatia oameni distrusi de necazuri care nu isi mai revin nicioada.
Explicația funcționează perfect în cadrul teologiei creștine, dar agnosticul nu folosește aceleași premise. Când nu ești convins de existența unei intenții divine în spatele creației, argumentul liberului arbitru pare un pic forțat.
Dar de ce are o fiinta suprema nevoie sa ne testeze daca e atotstiutoare si stie deja viitorul?
Poate că binele și răul e pur sunt simple instrumente de echilibru în natură, fără vreo conotație supranaturală. Noi suntem singurii care catalogăm evenimentele în bune sau rele în funcție de felul în care ne afectează direct. Pentru un leu, să vâneze o antilopă e un lucru bun, dar pentru antilopă e o tragedie.
Cel mai grozav dar pe care l-am primit este liberul arbitru, vointa nostra, chit ca ne bagam singuri in belele cu ea. Ar fi o plictiseala cosmica sa fim doar niste papusi pe ate care canta osanale toata ziua. Cred ca Dumnezeu prefera sa planga alaturi de noi decat sa ne fure demnitatea de a fi complet liberi.
Există o diferență importantă între răul moral, adică ce fac oamenii unii altora, și răul natural, boli, cutremure, inundații. Argumentul libertății îl explică destul de bine pe primul, dar al doilea rămâne greu de justificat teologic.
Alvin Plantinga a dezvoltat apărarea liberului arbitru în mod extrem de riguros și a demonstrat că existența răului nu este logic incompatibilă cu existența lui Dumnezeu. Nu înseamnă că îl și dovedește pe Dumnezeu, dar argumentul ateu bazat pe rău nu e nici el imbatabil. Merită citit.
E u am renuntat sa mai caut raspunsuri strict rationale la intrebarea asta. Am ales sa cred si atat. Nu e o capitulare, e o decizie personala pe care o respect si la ceilalti, indiferent de concluzia la care ajung.
Comentariile sunt închise.