Bazele psihologice ale umanismului

Doctrina umanistă se bazează în bună măsură pe psihologia umanistă. Aceasta a fost fundamentată în 1948, prin lucrările lui Abraham Maslow şi Anthony Sutitch, şi a cunoscut o impor­tantă dezvoltare ulterioară. Prin întemeierea, în 1964, a Asociaţiei pentru Psihologie Umanistă, de către Abraham Maslow, Carl Rogers, Rollo May, Norman Lyman etc., umanis­mul a căpătat, dincolo de dimensiunea ştiinţifică, şi una socială. Organizaţiile umaniste au proliferat, în special în anii ‘90 ai secolului trecut, sub formă de ONG-uri, partide politice etc.

Modelul umanist al comportamentului uman, dezvoltat de Maslow, este un model sistemic, fiind construit în spiritul Teoriei Generale a Sistemelor. Acest model recunoaşte patru componente majore ale fiinţei umane:

1. subsistemul cognitiv, care percepe, acumulează, proce­sează şi regăseşte informaţia;
2. subsistemul comportamental, care modifică percepţia şi gândurile înainte şi după ce ele au fost procesate cognitiv;
3. subsistemul regulator (sau de control) care direcţionează şi controlează (comandă) funcţiunile de intrare-ieşire;
4. subsistemul efector, care îndeplineşte acţiunile organis­mului, adică ieşirile individului ca sistem, model lui de expre­sie şi acţiune.

Subsistemul principal este cel regulator, care la rândul său are patru componente:

1. paradigma asupra lumii a individului
2. ierarhia Maslow a nevoilor umane
3. şinele
4. subsistemul de scopuri şi valori.

Paradigma este un set de reguli care stabilesc sau definesc limitele unei situaţii şi îţi indică modul cum să te comporţi între aceste limite pentru a obţine succesul. Ea reprezintă sin­teza unei experienţe individuale sau de grup, dar transmisă individului, concentrată într-un model conceptual. Expresii gen “trebuie să înveţi bine” sau “trebuie să munceşti din greu” reprezintă de exemplu paradigme simple care arată că, pentru a obţine succesul în viaţă, trebuie să ai cunoştinţe teoretice temeinice şi/sau să depui eforturi susţinute.

Faimoasa piramidă Maslow reprezintă ierarhizarea nevoilor umane, care intervin în motivarea individului. Teoria relativă la ierarhizarea nevoilor şi motivaţiei a suferit şi suferă diverse modificări de natura rafinării şi explicitării unui model iniţial.

Elementul central al teoriei lui Maslow – şi anume piramida lui Maslow – a cunoscut de-a lungul timpului mai multe va­riante şi forme de exprimare. Toate aceste variante iau însă în calcul numai latura individualistă a omului, colectivitatea fiind tratată doar ca un mediu de reflectare a nevoilor cores­punzătoare acestei laturi. Dimensiunea colectivă este însă esenţială fiinţei umane, la paritate cu cea individuală, aşadar prin neglijarea ei se pierde jumătate din determinismul uman. Aceasta ne impune efortul teoretic de completare şi gene­ralizare a modelului piramidei lui Maslow, prin „spargerea” cadrului clasic şi extinderea ei cu o nouă dimensiune. Propunem, în cele ce urmează, o viziune inedită asupra acestei piramide, pornind de la punctul de vedere al dublei determinări a omului ca fiinţă individuală şi, totodată, colectivă. Vom com­bina şi asimila între ele treptele piramidei lui Maslow, aşa cum sunt ele cunoscute din literatura de specialitate, în scopul de a pune în evidenţă elementele semnificative pentru această dublă determinare. Astfel, vom distinge şi defini mai întâi cinci niveluri sau etaje în piramida Maslow (număr identic cu cel ce figurează în varianta iniţială a acestei teorii), dar vom arăta că fiecare dintre aceste etaje poate sau nu să fie ocupat nu doar de unul, ci de câte două tipuri de nevoi, din care una vizând omul ca fiinţă individuală, şi cealaltă vizând omul ca fiinţă “colec­tivistă”, ca membru al comunităţii. Denumim cele cinci niveluri în ordine ierarhică crescătoare:

1. nivelul imediat sau senzorial
2. nivelul primar sau reflex
3. nivelul sentimental sau afectiv
4. nivelul cognitiv sau intelectual
5. nivelul transcedental.

Distribuţia pe aceste niveluri a nevoilor umane, propusă de noi, este următoarea:

1. la nivelul imediat sau senzorial se află nevoile de su­pravieţuire (hrană, apă, oxigen, confort corporal), care sunt nevoile de bază. Ele sunt integral nevoi vizând omul ca fiinţă individuală (dar care determină modul de percepere a indi­vidului de către comunitate).
2. la nivelul primar sau reflex se află nevoile de securitate (siguranţa că satisfacerea nevoilor de bază se va perpetua, alt­fel zis, stabilitatea satisfacerii acestor nevoi. Printre aceste nevoi se află şi raportarea preferenţială la teritorialitate – adăpost, mediu fizic – culminând cu proprietatea. La omul modern, un prim tip de nevoi pe care le satisface proprietatea sunt cele de subzistenţă şi cele de securitate; vom vedea că ea mai satisface şi alte tipuri de nevoi). Nevoile de securitate com­portă două aspecte:
3. perpetuarea capacităţii individului de a se raporta pozitiv la mediu, în particular la mediul social (de exemplu, păstrarea stării de sănătate, a forţei, abilităţii, capacităţii de a-şi asigura nevoile de bază ). Sub acest raport, ele sunt ne­voi vizând omul ca fiinţă individuală.
4. perpetuarea calităţii mediului, în special cel social, de a se raporta favorabil la securitatea individului. Pierderea acestei calităţi se realizează atunci când:

• • • individul nu-şi mai poate găsi în colectivitate refugiu în faţa ameninţărilor la adresa nevoilor de bază.
    • o colectivitate agresează individul, sau o colec­tivitate ori subcolectivitate din care acesta face parte, sub rapor­tul capacităţii lui de a-şi asigura nevoile de bază (de exemplu, în urma unei invazii, revoluţii, condamnări penale , îl depri- vează de o proprietate care îi asigura adăpostul, hrana etc.).

Nevoile de securitate comentate la acest subpunct (b) sunt nevoi vizând omul ca fiinţă colectivă, raportată la colec­tivitate.

3. la nivelul sentimental sau afectiv se află două tipuri de nevoi:

• • • nevoile estetice, care vizează omul ca fiinţă indivi­duală. Printre nevoile estetice, de satisfacerea cărora omul se bucură singur, individual, ca şi de cele fiziologice, se numără cele de simetrie, ordine, frumuseţe. Nevoile estetice sunt strâns legate de noţiunea de armonie, de un model particular de vibraţii interrelaţionate care, în mod obiectiv, produc un efect pozitiv asupra fiinţei umane, numit uneori “eustress”.
    • nevoile de afecţiune şi apartenenţă, care vizează omul ca fiinţă colectivă (relaţiile de dragoste şi prietenie, sen­timentul de apartenenţă la grup). Relaţiile de afecţiune inter­personal (dragoste, prietenie) reprezintă o sublimare la nivel superior a nevoile sexuale întâlnite la nivelul primar sau reflex, iar sentimentul de apartenenţă la grup reprezintă o sublimare la nivel superior a nevoilor de securitate pe care individul o găseşte în mijlocul grupului: dacă la etajul 2 al piramidei aceste reacţii erau reflexe şi “egoiste”, unilaterale, în sensul că individul aştepta protecţia grupului fără a-şi oferi contribuţia sa la bunăstarea grupului, la etajul 3 aceste rapor­turi individ-grup devin complexe, culturale şi multilaterale, în sensul că o serie de determinări obţinute prin experienţă, meditaţie şi comunicare îl determină pe individ să-şi asume şi el responsabilităţi faţă de grup.

4. La nivelul cognitiv sau intelectual întâlnim, de aseme­nea, două tipuri de nevoi:

• • • nevoi cognitive (de a cunoaşte, înţelege, explora), care vizează omul ca fiinţă individuală; de satisfacerea lor, omul se bucură singur.
    • nevoi de apreciere (împlinire, reputaţie, recunoaştere, importanţă), care vizează omul ca fiinţă colec­tivă. Acestea reprezintă reflectarea pozitivă a raporturilor sale cu colectivitatea asupra conştientului său şi, sub acest raport, reprezintă sublimarea la un nivel superior a nevoilor de apartenenţă la grup, întâlnite pe treapta anterioară a piramidei (unde reflectarea se făcea asupra afectului său). Să remarcăm că, aşa cum anticipam, proprietatea poate fi legată şi de acest tip de nevoi de apreciere, ea reprezentând „recom­pensa” din partea societăţii pentru meritele individului, adică o dovadă palpabilă a aprecierii de care se bucură acesta.

5. La nivelul transcedental, ca şi la primul nivel (senzorial), întâlnim un singur tip de nevoi: cele de creaţie. Acestea sunt, în viziunea noastră, nevoi care ţin exclusiv de fiinţa umană ca fiinţă colectivă, pentru că nimeni nu creează pentru sine: creaţia este pentru alţii, pentru colectivitate, pentru indivizi pe care îi cunoşti sau pe care nu îi cunoşti, cu care eşti con­temporan sau vor trăi mult după moartea ta, care îţi vor recunoaşte sau nu îţi vor recunoaşte meritele. Nu ne limităm, evident, la creaţia artistică sau ştiinţifică: sub termenul de creaţie înţelegem şi edificarea în plan social, economic, insti­tuţional Ea reprezintă elaborarea unui instrument – operă de artă, teorie ştiinţifică, structură instituţională etc. – ce va putea fi folosită de alţii, multiplicând enorm capacitatea celor­lalţi oameni de a-şi satisface una sau alte din nevoile de la nivelurile 1-4. Prin aceasta, nevoia de creaţie este nevoia de a-i ajuta pe ceilalţi în autoîmplinirea lor, în dezvoltarea propriu­lui lor potenţial. Totodată creaţia reprezintă autoîmplinirea supremă a individului, adică realizarea deplină a propriului său potenţial, atât ca individ, cât şi ca membru al colectivităţii. La acest nivel se realizează, aşadar, sinteza celor două laturi, individualistă şi “colectivistă”, ale fiinţei umane. Să remarcăm că proprietatea poate fi legată şi de acest tip de nevoi, într-un sens pe care îl vom detalia ulterior.

Piramida nevoilor umane generalizate rezultă aşadar din con­topirea unor nevoi de tip individualist, analizate de Maslow şi continuatorii săi în diverse variante, şi a unor nevoi de tip colec­tivist, studiul teoretic al cărora precum şi mecanismele de inter­faţă cu nevoile de tip individualist datorându-se preocupărilor noastre. Este motivul pentru care îndrăznim să numim această nouă abordare drept piramida Maslow-Voiculescu. Este rolul posterităţii să judece dacă am fost prea îndrăzneţi. In altă ordine de idei, această organizare binară a ierarhiei nevoilor umane explică, pune în evidenţă şi justifică premisa caracterizării com­ponentei individualiste a fiinţei umane drept prioritară (ea are pondere mai mare pe treptele inferioare), iar a celei colectiviste drept inalienabilă (ea este prezentă, fie şi cu pondere mică pe orice treaptă pentru fiinţele umane care şi-au asigurat dezide­ratul supravieţuirii, adică au depăşit prima treaptă).

Revenind la reprezentarea grafică a piramidei Maslow- Voiculescu în reformularea propusă de noi, constatăm că aceasta prezintă o tendinţă spre simetrie între cele două com­ponente ale fiinţei umane, tendinţă abrogată la niveluri extreme. Astfel, la nivelul de bază, al nevoilor fiziologice, omul se manifestă exclusiv ca fiinţă individualistă, iar la nivelul suprem, al nevoilor de creaţie, el se manifestă exclusiv ca fiinţă pusă în serviciul comunităţii.

Pentru detalierea ierarhizării propuse mai sus, ni se pare oportun să caracterizăm, în continuare, cele cinci etaje din per­spectiva raportării specifice a individului la mediu pe fiecare dintre ele. Observaţia generală de la care pornim este că, în opinia noastră, nevoia se face simţită prin „dureri” (insatis­facţii, senzaţii de disconfort etc.) şi gratificarea ei se face simţită prin „plăceri” (satisfacţii, senzaţii de bine etc). Evident, semnele citării ascund o întreagă serie de percepţii, senzaţii, sentimente, trăiri complexe, pozitive sau negative, pe care le reducem funcţional la termenii de „plăcere” şi „durere”. Dacă ar fi să delimităm mai strict „plăcerile” de „fericire”, reducând generalitatea celui dintâi termen, am spune că „plăcerile” sunt o manifestare a instinctelor şi sunt corelate doar cu individul şi cu creierul lui mic, în timp ce fericirea e corelată şi cu creierul mare, şi pe de altă parte, cu colectivitatea. Nu poţi fi fericit singur sau doar pentru tine, dar poţi să fii satisfăcut, să resimţi plăcere, singur sau doar pentru tine.

1. la nivelul imediat sau senzorial, nevoile sunt percepute prin intermediul unor senzaţii directe: foame, frig, sete, durere, senzaţia de sufocare, de somn
2. la nivelul primar sau reflex, nevoile sunt percepute prin intermediul unor senzaţii reflexe, dintre care dominantă este senzaţia de frică. Spre deosebire de cazul anterior, aceste senzaţii nu mai sunt generate pur obiectiv de diferenţa între nivelul nece­sar şi cel real dintr-un anumit parametru (oxigen, apă, calorii, temperatură ), ci generarea lor presupune existenţa unui model interior, sau reper interior, faţă de care realitatea poate fi în dezechilibru, declanşând senzaţia de insatisfacţie şi provocând acţiunea corectoare, pentru satisfacerea respectivei nevoi. Concret, în baza experienţei, comunicării, procesării cognitive a datelor etc., modelul interior furnizează o anumită imagine reflectată a realităţii prezente şi viitoare: tensiunea între ima­ginea reflectată a realităţii şi realitatea percepută, la nivelul parametrilor corespunzători nevoilor fundamentale, provoacă apariţia unor senzaţii de frică, anxietate sau similare acestora, care, aşadar, nu mai sunt ca în cazul anterior, senzaţii pur obiec­tive şi directe, ele depinzând acum şi de realitate dar şi de mo­delul interior sau reprezentarea interioară asupra realităţii.

De observat că din punctul de vedere al nevoilor vizând omul ca fiinţă “colectivistă”, nevoile de securitate pot fi orientate pozitiv şi dinspre individ spre colectivitate, în măsura în care omul caută protecţie în sânul comunităţii, sau negativ şi dinspre colectivitate spre individ, în măsura în care o colectivitate agresează individul sau o colectivitate ori subcolectivitate din care acesta face parte.

3. la nivelul afectiv sau sentimental, nevoile sunt percepute de individ prin intermediul sentimentelor primare, organizate în jurul unor cupluri de valori gen plăcut/neplăcut, bine/rău Fie că e vorba de nevoile estetice, individuale, fie că e vorba de nevoile afective şi de apartenenţă, implicând colectivitatea, ele sunt mediate prin acest tip dihotomic de sentimente primare, care reprezintă o sublimare la nivel superior a senzaţiilor de la nivele anterioare (mai precis, cele negative reprezintă subli­marea acestor senzaţii, iar cele pozitive – a absenţei sau îndepărtării acestor senzaţii). Pe lângă existenţa unui model interior al realităţii, funcţionarea la acest etaj presupune şi un model interior, cel puţin elementar sau rudimentar, asupra existenţei unei axe orientate bine-rău (deocamdată în sensul “bine pentru mine – rău pentru mine”, adică subiective).

Din punctul de vedere al nevoilor vizând omul ca fiinţă “colec­tivistă”, şi la acest nivel nevoile pot fi orientate pozitiv dinspre individ spre comunitate, când omul caută satisfacerea acestor nevoi în sânul grupului, dar ele pot fi orientate pozitiv sau nega­tiv dinspre colectivitate spre individ, după cum grupul îi acceptă sau îi respinge omului nevoia de afecţiune şi apartenenţă.

4. la nivelul cognitiv sau intelectual, nevoile sunt percepute de individ prin intermediul unor sentimente complexe, încărcate cu simboluri. Am putea denumi aceste sentimente complexe cu termenul de voluptatea cunoaşterii, pentru nevoile cognitive, respectiv de voluptatea recunoaşterii, pentru nevoile de apreciere. După cum ştim, cunoaşterea de tip evo­luat, raţional, depinde în bună măsură de simboluri care sin­tetizează în ele segmente de cunoaştere prelucrate anterior şi concentrate într-o codificare operaţională. Să observăm că şi recunoaşterea din partea colectivităţii se bazează, în bună măsură, tot pe simboluri, sub formă de cuvinte, gesturi, obiecte , care sintetizează aprecierea colectivităţii: diplome, deco­raţii, titluri, tipuri de vestimentaţie rezervată, însemne de acces în incinte rezervate, grade militare, sceptre ale autorităţii etc, etc. Considerăm că aceste simboluri reprezintă sublimarea la un nivel superior al sentimentelor primare de la nivelul anterior. Funcţionarea la acest etaj presupune, în plus faţă de existenţa unui model interior al realităţii, şi existenţa unui model interior axiologic, adică o axă orientată în sensurile bine-rău, de data aceasta însă ca valori obiective, cu tendinţă spre universalitate, nu doar ca valori subiective.

Nevoile la nivel cognitiv vizând omul ca fiinţă socială, adică nevoile de apreciere, pot fi orientate, pozitiv sau negativ, doar dinspre colectivitate spre individ: niciodată colectivitatea nu va avea nevoie de apreciere din partea individului.

5. modalitatea de percepere de către individ a nevoilor la nivelul transcendental este în opinia noastră vocaţia sau chemarea. Aceasta este intermediată de trăiri pe care le-am putea numi voluptatea creaţiei, a ofrandei sau chiar a jertfei, considerând creaţia ca un act prin care creatorul se sacrifică pe sine pentru binele celorlalţi, inclusiv al său propriu. Sacrificarea timpului şi energiei proprii poate constitui, la un anumit nivel, şi satisfacţia/plăcerea/fericirea supremă. Această nevoie este orientată întotdeauna dinspre individ înspre comunitate.

O problemă deosebit de delicată este cea relativă la un rezultat iniţial al teoriei lui Maslow, conform căruia individul este motivat să-şi satisfacă mai întâi nevoile de nivel jos, înainte de a trece la satisfacerea celor de nivel mai înalt (ulte­rior, Maslow însuşi a nuanţat şi relativizat această opinie, pos­tulând necesitatea satisfacerii relative a nevoilor de pe treptele inferioare şi admiţând excepţii de la această regulă). Este evi­dent că nu se poate trece la satisfacerea nevoilor superioare înainte de satisfacerea, cel puţin la limită, a nevoilor fiziologice (care sunt singurele nevoi de bază în împărţirea noastră) deoarece individul ar fi în caz contrar lipsit de suportul ener­getic pentru orice activitate. Dincolo însă de satisfacerea aces­tor nevoi fundamentale, satisfacerea nevoilor de pe treptele intermediare nu e absolut necesară. Ca să ne referim doar la ultimul nivel, cel al creaţiei, am putea spune că majoritatea creatorilor au fost lipsiţi în timpul vieţii de satisfacerea inte­grală a nevoilor la unul sau altul din nivelele intermediare. Eminescu a creat fără satisfacerea nevoilor de securitate (era sărac şi a trăit într-o perpetuă stare de incertitudine mate­rială), Kafka – fără satisfacerea celor de afecţiune şi aparte­nenţă (era respins şi dispreţuit de societate, de femei etc – trăiri genial exprimate în schiţa „Metamorfoza”), Van Gogh – fără satisfacerea nevoilor de apreciere din partea societăţii (cel mai bine cotat pictor de azi nu şi-a putut vinde în toată viaţa nici un tablou!), iar mulţi dintre Sfinţii Bisericii (pe care îi con­siderăm în rândul creatorilor) şi-au limitat chiar şi satisfa­cerea nevoilor fiziologice la strictul necesar pentru supra­vieţuire. Şi exemplele ar putea continua mult şi bine.

De aceea, păstrând ideea valoroasă a unui anumit tip de secvenţialitate în satisfacerea nevoilor umane, constatăm că sin­gura afirmaţie de ordin general ce poate fi făcută în legătură cu această secvenţialitate e următoarea: odată satisfăcute nevoile corespunzătoare unui anumit nivel al piramidei Maslow- Voiculescu. nu se poate întâmpla ca omul să rămână lipsit de nevoi, deci de motivaţie în activitatea sa, pentru că survin ime­diat nevoile corespunzătoare nivelului superior (cu excepţia ultimului nivel, al creaţiei, care nu cunoaşte nivel superior, dar al cărui volum de nevoi e practic inepuizabili. Aceasta nu înseamnă obligaţia satisfacerii substanţiale a nevoilor de la niveluri inferioare pentru a apărea nevoile de la nivelurile supe­rioare (cu excepţia necesităţii absolute a satisfacerii, cel puţin la nivel minim de subzistenţă, a nevoilor corespunzătoare nivelului de bază sau fiziologic – conform dictonului latin: “primum vivere, deinde philosophare”). Aceasta, deşi tendinţa generală rămâne cea de a se satisface nevoile în succesiunea crescătoare a treptelor piramidei. Această abordare este consistentă cu punc­tul nostru de vedere, mai sus dezvoltat, conform căruia creativi­tatea există în mod virtual în orice fiinţă umană, chiar dacă ea se manifestă (exprimă) real doar la un mic procent dintre acestea: altfel zis, toate fiinţele umane pot ajunge, în principiu, la nivelul ultim al piramidei Maslow-Voiculescu, unde îşi satisfac nevoia de creaţie, indiferent dacă şi-au satisfăcut sau nu toate nevoile intermediare; dar foarte puţini oameni ajung efectiv la acest nivel. Ni se pare important de analizat mecanismele prin care această aspiraţie poate fi frântă sau, dimpotrivă, îndeplinită.

Vom porni în această analiză dintr-o perspectivă energetică. Vom vedea însă că de multe ori vom putea înlocui cuvântul “energie” în argumentaţia noastră, cu cuvântul “timp”, deoarece vom considera omul ca o fiinţă care trebuie să-şi chel­tuiască o zestre dată de energie, care este dotaţia lui nativă, într-un timp dat, care este durata vieţii sale. El poate să-şi cheltuiască energia uniform sau neuniform, intensiv sau lent, dar nu-şi poate depăşi nici zestrea de energie, nici cea de timp.

Din această perspectivă, neatingerea nivelelurilor supe­rioare ale piramidei Maslow-Voiculescu, în speţă a nivelului său ultim, se datorează în esenţă proastei gestionări a rezervei sau a zestrei de energie. Distingem două mecanisme principale care conduc la acest efect: în cazul unei rezerve energetice modeste (sau a unei rezer­ve de timp modeste – o viaţă activă relativ scurtă) individul care îşi propune să-şi satisfacă în succesiune ierarhică toate nevoile nu va avea timp (energie) să “umple” decât nivelurile inferioare. Dacă nu găseşte o cale de a “scurtcircuita” aceste niveluri, el îşi va sfârşi viaţa activă cu satisfacerea nivelurilor 2-3 ale piramidei Maslow-Voiculescu, şi doar atât.

• dar şi în cazul unei rezerve de energie substanţiale (sau a unei vieţi active îndelungate), omul poate să ajungă la acelaşi rezultat modest prin suprasatisfacerea nevoilor corespunză­toare treptelor inferioare ale piramidei Maslow-Voiculescu. Acest concept, de suprasatisfacere trebuie, credem, dezvoltat.

Atunci când omul îşi satisface în succesiune strict ierarhică nevoile, apare riscul ca, la un anumit nivel, el să se “speciali­zeze” atât de mult în satisfacerea nevoilor corespunzătoare acestui nivel, încât apariţia nevoilor corespunzătoare nivelului superior să nu fie capabilă a-1 disloca din această rutină. In acest caz, el continuă să-şi satisfacă nevoile corespunzătoare nivelului inferior, mult dincolo de nivelul la care satisfacerea lor e necesară, utilă, oportună şi chiar benefică. Apare aşadar o suprasatisfacere a nevoilor de pe o anumită treaptă, care e o abatere de la echilibrul optim, exact ca şi nesatisfacerea lor, şi prin urmare poate conduce la acelaşi efect de blocaj pe acea treaptă ce se manifestă ca tendinţă generală în cazul nesatis- facerii nevoilor. Deşi vine în contradicţie cu principiul tendinţei satisfacerii succesive a nevoilor de pe treptele ie­rarhice crescătoare în forma sa tradiţională, asemenea cazuri le putem întâlni frecvent în viaţa de zi cu zi şi idiomurile le-au afectat chiar termeni dedicaţi distincţi. Astfel suprasatisfa­cerea nevoilor fiziologice este numită luxură sau desfrâu. Suprasatisfacerea nevoilor de securitate este teama maniacală sau obsesivă. Suprasatisfacerea nevoilor afective poartă numele de răsfăţ (dacă se referă la cele de afecţiune şi aparte­nenţă) sau plezirism sau hedonism, dacă se referă la cele este­tice. Suprasatisfacerea nevoilor la nivel intelectual se numeşte orgoliu, dacă se referă la cele de apreciere din partea societăţii, respectiv orgoliu intelectual dacă se referă la cele cognitive. Toate aceste fenomene (care poartă numele generic de vicii) au ca rezultat deturnarea energiilor (timpului) individului de la obiectivul atingerii nivelului superior al piramidei lui Maslow- Voiculescu.

Per a contrario, atingerea acestui nivel se poate realiza în una din următoarele două situaţii:

• cazul unui exces de energie (timp) care să permită satis­facerea în succesiune ierarhică a nevoilor de la nivelelurile intermediare. Tipică pentru acest din urmă caz este imaginea serenităţii dobândite prin senectute, a bătrâneţii înţelepte, pe care o propagă folclorul multor popoare.
• cazul în care, la o dotaţie energetică medie sau la o durată de viaţă medie, omul are capacitatea de a-şi satisface expedi­tiv, virtual sau minimal nevoile corespunzătoare nivelurilor intermediare, sau are puterea de a trece peste satisfacerea unora dintre ele (de exemplu au puterea de a-şi domina frica, plăcerile, orgoliul, pentru a-şi putea consacra energia şi timpul autoîmplinirii la nivel mai înalt).

După cum am arătat, ne-am bazat în consideraţiile de mai sus pe teoriile lui Maslow, emise de-a lungul a câteva decenii de la jumătatea secolului trecut, şi am propus o interpretare proprie a lor abătându-ne de la rezultatele iniţiale ale autoru­lui psihologiei umaniste. Nu suntem singurii care găsim în teoriile lui Maslow terenul fertil pentru a încerca explorarea de căi inedite în cunoaştere, primul ce şi-a găsit în Maslow o sursă de inspiraţie fiind. . . însuşi Maslow, care şi-a modificat şi completat esenţial opiniile în câteva decenii de creaţie. Faptul că a permis şi permite dezvoltări şi interpretări chiar la un sfert de secol de la dispariţia autorului nu e o scădere, ci dimpotrivă este, după părerea noastră, un merit suplimentar al gândirii lui Abraham Maslow, o dovadă în plus a fertilităţii şi generozităţii ideilor lui. Ni se pare util, în această etapă, să facem o distincţie clară între elementele pe care le-am utilizat şi care reprezintă rezultatele lui Maslow, şi cele care reprezintă propunerile noastre bazate pe cele dintâi. Faţă de marea fluctuaţie a opiniilor lui Maslow de-a lungul timpului vizând propria teorie, am considerat corect şi pragmatic să folosim drept etalon de raportare şi text de referinţă ediţia a treia (din 1970) a lucrării „Motivation and Personality” de Abraham Maslow, considerând-o cartea care cristalizează aceste fluctuaţii ale autorului într-o versiune finală.

Mai întâi să observăm că în această versiune finală Maslow renunţă cu totul la ideea de niramidă a nevoilor, păstrând doar simpla lor ierarhizare: ca şi alţi autori, ca şi majoritatea pu­blicului larg care a acceptat-o cu entuziasm, noi considerăm oportună revenirea la formula piramidală, ca fiind corectă şi în plus sugestivă. Succesiunea nevoilor umane de bază propusă de Maslow în această variantă finală a teoriei sale e următoarea:

• • • nevoi fiziologice;
    • nevoi de siguranţă;
    • nevoi de apartenenţă şi dragoste;
    • nevoi de stimă;
    • nevoi de „punere în acord cu sine” („self-actualisation”).

Prin nevoi de „self-actualisation” Maslow înţelege adaptarea fiinţei umane la propriile sale înclinaţii naturale, desfăşurând o activitate în acord cu acestea: „Musicians must make music, artists must paint, poets must write if they are to be at peace with themselves. What humans can be, they must be”. Maslow evaluează că doar circa 2% din oameni îşi satisfac acest tip de nevoi.

Separat de acestea, pe care le numeşte nevoi conative. Maslow ia în considerare nevoile cognitive de bază considerând că aceste „capacităţi cognitive (de percepţie, intelectuale, învăţare) sunt un set de unelte de reglare care au printre alte funcţii pe aceea de a satisface nevoile noastre de bază”, iar prin aceasta „orice punere în pericol a lor, lipsire de ele sau blocare a liberei lor folosiri trebuie, de asemenea, să fie o ameninţare indirectă faţă de nevoile de bază înseşi”. Maslow interrelaţionează, dar nu ierarhizează nevoile conative şi cele cognitive unele faţă de altele. Succesiunea acestor nevoi cogni­tive de bază este:

• • • dorinţele de a şti şi de a înţelege
    • nevoile

Prin urmare, nepornind de la dubla natură umană, indivi­dualistă şi colectivistă, Maslow nu face nici o distincţie între nevoile omului din perspectivă individuală şi cele din perspec­tivă colectivă. La el, primele două trepte (nevoile fiziologice şi de siguranţă) exprimă nevoi pur „individualiste”, cea de-a doua şi cea de-a treia – nevoi pur „colectiviste”, determinate de com­ponenta de fiinţă socială a omului, iar cea de-a cincea, treapta supremă, exprimă din nou nevoi pur „individualiste”, ba chiar şi egoiste. Să observăm de altfel că Maslow intuieşte la un moment dat importanţa distincţiei între aceste tipuri de nevoi: el ierarhizează nevoile de stimă în „joase” („lower esteem needs”: respectul celorlalţi, statut social, faimă, recunoaştere, glorie, atenţie, demnitate, dominanţă) şi „înalte” („higher esteem needs”: respect de sine, încredere, competenţă, împlinire, stăpânire – se subînţelege, spirituală: „mastery” – independenţă, libertate). Observăm că dintre acestea, cele din­tâi reprezintă nevoi de tip colectivist, presupunând interfe­renţa activă cu comunitatea, iar cele din urmă – nevoi de tip individualist. Totuşi, Malsow nu explorează rezultatele ce decurg din această diferenţiere, chiar dacă se apropie de ea prin expresii precum: ”to some extent, the higher the need, the less selfish it must be”. In ceea ce ne priveşte aşadar, reorga­nizând şi modificând ierarhia nevoilor umane a lui Maslow din perspectiva interferenţei nevoilor de tip „individualist” cu cele de tip „colectivist”, nu operăm o modificare arbitrară, spo- rădică sau minoră, ci subordonăm ierarhizarea unui nou cri­teriu pe care îl considerăm important: rezultatul este, fireşte, o variantă care, cum se poate constata, are multe lucruri comune cu originalul, dar are şi multe lucruri fundamental, structural diferite. Treptele piramidei sunt populate la noi de altfel definite nevoi, chiar dacă ele sunt uneori afine celor corespunzătoare din ierarhia Maslow.

Pe treapta a cincea, spre exemplu, Maslow plasează nevoile de „self-actualisation”, nevoi de tip individualist şi egoiste. Dimpotrivă, pe această treaptă noi plasăm nevoile de creaţie, de tip colectivist şi altruiste, chiar dacă ele coincid de multe ori punctual cu activităţile artistice specificate de Maslow: dar perspectiva este total diferită, din punctul nostru de vedere nevoia supremă este cea de a da celor din jur produsele cele mai rafinate ale spiritului uman, şi nu de a exercita pentru plăcerea proprie anumite activităţi agreabile. Fără a introduce nevoia de „self-actualisation” în piramida valorilor propusă de noi, reţinem ideea ca valoroasă şi o vom utiliza în cursul dez­voltărilor noastre ulterioare. Insă, spre deosebire de Maslow care o consideră „the full use and exploitation of talents, capa­cities, potentialities, and the like”, la noi acestora li se adaugă şi armonizarea fiinţei individuale cu cea socială: fiinţa umană nu poate fi „self-actualised” dacă doar primeşte de la colectivi­tate şi foloseşte cele primite pentru satisfacerea unor dorinţe pleziriste, chiar dacă rafinate, ci împlinirea de sine se petrece doar dacă ea şi dă societăţii pe măsura a ceea ce a primit. La nivelul creaţiei, motivaţiile individualiste şi cele colectiviste se îmbină armonios: satisfacerea nevoilor societăţii devine supre­ma satisfacţie individuală „egoistă”. Este această dublă potenţare a motivaţiei cea care poate determina omul să se angajeze în actul dificil, frustrant, însoţit de nesfârşite dubii şi consumator de enorme energii, al creaţiei, chiar şi atunci când este conştient de riscul rejectării operei sale de către societate sau cel puţin de către contemporaneitate.

O diferenţă semnificativă apare şi între evaluarea noastră şi cea maslowiană a dinamicii secvenţierii satisfacerii nevoilor. După cum am arătat, spre sfârşitul vieţii Maslow a renunţat la concepţia necesităţii satisfacerii integrale a nevoilor de pe treapta precedentă pentru a se putea trece la nevoile de pe treapta următoare, precizând că este suficient pentru acest avans ca nevoile de pe treapta precedentă să fie „fairly”, „rela­tively” sau „largely” satisfăcute (să remarcăm că multe referiri superficiale la opera lui Maslow pierd din vedere această schimbare finală de atitudine). Neîndeplinirea condiţiei de sa­tisfacere parţială substanţială a nevoii inferioare pentru tre­cerea la cea superioară este considerată de el o excepţie (el merge până acolo încât atribuie scurtcircuitarea – ca să spunem aşa – treptelor inferioare de către creatorii de geniu unei stări de boală psihică a acestora). Noi considerăm însă că – dincolo de asigurarea unei homeostazii minimale fiziologice corespunzătoare primei trepte – toate celelalte nevoi pot fi sa­tisfăcute sistematic în orice măsură, inclusiv nulă, adică pot fi scurtcircuitate operaţional, nu excepţional, pentru a se putea trece la treapta următoare. Putem da în acest sens exemplul unei categorii de oameni care, fără a fi bolnavi psihic, prezintă un nivel homeostatic al adrenalinei atât de diferit de normalul statistic încât simt nevoia de a trăi într-o primejdie perpetuă pentru a fi în echilibru cu ei înşişi (aşa-numitul „vivere peri- colosamente”): evident, pentru aceşti oameni trecerea la treap­ta a treia şi superioare ale piramidei se face după satisfacerea în măsură nulă a nevoilor de pe treapta a doua. Această abor­dare, precum şi introducerea conceptului de suprasatisfacere a nevoilor ori explicarea dinamicii secvenţierii satisfacerii nevoilor de bază prin gestiunea bugetului energie/timp (Maslow nu dă nici o explicaţie a acestei dinamici, ci o pos­tulează) permit o descriere a dinamicii secvenţierii satisfacerii nevoilor de bază diferită de cea maslowiană şi, în opinia noas­tră, mai adecvată realităţii. Să observăm că la Maslow întâl­nim tangenţial conceptul de „overgratification of needs” dar cu un sens total diferit de al nostru: la el, aceasta înseamnă gra- tificarea (satisfacerea obiectivă) nevoilor până la punctul de la care oricare gratificare suplimentară a lor nu mai produce sa­tisfacţie subiectivă („what, after all, is boredom, but overgrati­fication?”), în timp ce la noi suprasatisfacerea nevoilor înseamnă obţinerea de satisfacţie subiectivă din gratificarea nevoilor dincolo de punctul la care această gratificare mai corespunde unei necesităţi obiective de homeostazie sau de creştere.

O altă abordare a noastră inedită în raport cu teoria maslowiană este caracterizarea celor cinci etaje din perspecti­va raportărilor specifice ale individului la mediu, conform celor expuse mai sus, cu descrierea rolului modelelor interioare şi evoluţiei lor odată cu parcurgerea treptelor piramidei Maslow- Voiculescu.

Folosirea unui criteriu consecvent în organizarea treptelor piramidei nevoilor – cel al raportării simultane la componen­tele individualistă şi colectivistă a fiinţei umane – conduce la regularizarea şi ordonarea firească a acestei structuri ie­rarhice. Considerăm că în structura propusă de noi ierar­hizarea nevoilor e reală, nu arbitrară, şi se face pe baza com­plexităţii crescânde a aparatului psihoneural implicat în satis­facerea respectivelor nevoi (aproximând şi metaforizând, am putea vorbi de o creştere a „gradului de raţionalitate” odată cu urcarea pe treptele piramidei Maslow-Voiculescu; după o suc­cesiune care urmăreşte în linii mari ierarhia instinct-sub- conştient-conştient (simbolic-metaconştient).

In esenţă, toate aceste diferenţe şi nuanţări discutate mai sus pornesc de la aceea că Maslow abordează problema nevoilor omului individocentric, în sensul că priveşte omul ca o fiinţă esenţialmente individualistă, pentru care necesitatea de a se plia rigorilor coexistenţei în colectivitate modulează ulterior şi relativ superficial pornirile sale individualiste, care ar fi cele ce „dau tonul” motivaţiei sale („we know also that our needs are not completely blind, that they are modified by cul­ture, by reality and by possibility”; „it is put forward as a the­sis for further investigation that satisfying a person’s basic needs (…) improves the individual not only in character struc­ture but as a citizen on the national and international scene as well as in face-to-face relationships” – aşadar socialul apare ca secundar şi consecutiv individualului). Altfel zis, lucrurile se întâmplă ca şi cum omul ar fi o fiinţă care devine socială doar relativ târziu în evoluţia sa ca specie şi, ca urmare a acestei socializări, apar o serie de modificări în nevoile sale. Noi, în schimb, privim nevoile de bază, primare, ale omului ca izvorând din dubla sa natură individualistă şi colectivistă, pornind de la ideea că omul „s-a născut” fiinţă socială („zoon politikon”) pentru că, faţă de dotaţia sa slabă în raport cu alte specii, individul uman nu putea supravieţui în afara grupului; din datele ştiinţifice accesibile nouă nu a existat o fază indi­vidualistă a existenţei speciei „Homo sapiens” care să fi fost urmată, prin „modificare,, sau „îmbunătăţire”, de una colec­tivistă. Prin urmare nevoile de bază care au relevanţă asupra sa ca membru al comunităţii nu sunt ulterioare, consecutive cauzal şi modulate de cele cu vădit caracter „individualist”, ci au aceeaşi origine, aceeaşi profunzime şi aceeaşi „putere” cu acestea, chiar dacă distribuţia lor pe treptele piramidei Maslow-Voiculescu prezintă, cum am arătat, şi unele asimetrii. Desigur că într-o confruntare directă la nivelul indi­vidului se poate remarca tendinţa ca nevoile „individualiste” să aibă preponderenţă asupra nevoilor „colectiviste” sau, pre­luând terminologia mendeliană, primele să fie dominante iar cele din urmă recesive, ceea ce de altfel justifică asimetriile mai sus menţionate; dar la nivelul grupului şi pe parcursul evoluţiei individului recesivul va urmări îndeaproape domi­nantul aşa cum o face în modelul mendelian la trecerea de la ontogenetic la filogenetic. În ciuda acestor diferenţe şi nuanţări, realitatea rămâne că teoria umanistă dezvoltată de noi în această carte se bazează esenţial pe teoriile lui Maslow, atât în conceptele discutate mai sus, cât şi încă în multe altele.

Modificările propuse de noi perspectivei maslowiene sunt aşadar de structură şi de substanţă. Este motivul pentru care am acceptat să folosim în această carte termenul de piramidă Maslow-Voiculescu: am putea accepta oricare alt termen care să facă distincţie între varianta propusă de noi şi varianta cla­sică, dar a nu face această distincţie riscă să introducă confuzii prin trimiteri la o variantă binecunoscută publicului larg, dar deosebită esenţial, deşi afină conceptual şi ca terminologie, de varianta utilizată de noi în această carte. Am simţit nevoia să facem aceste precizări pentru eliminiarea oricăror posibile con­fuzii.

Revenind la cele patru componente ale sistemului regulator sau de control, ne vom referi, în continuare, la sine. Sinele este un sistem de percepţii pe care fiecare fiinţă o are despre ea însăşi, pe care ea le consideră caracteristice sau definitorii pentru ea însăşi. Sinele e ceea ce crede omul despre el însuşi, este sistemul de referinţă al unei persoane. De această compo­nentă a sistemului regulator se leagă aşa-zisele întrebări exis­tenţiale ale omului: “Cine sunt eu? De unde vin? încotro merg? Care e fiinţa mea reală?”; prin intermediul acestor întrebări omul este conectat la credinţă. O credinţă este un act inconştient care ne face să admitem în bloc un sistem de idei, opinii, explicaţii, o doctrină. Credinţele noastre politice, reli­gioase, sociale, ne orientează gândurile şi sunt cele care ne fac să acţionăm.

Ultima dintre componentele sistemului regulator este sis­temul de scopuri şi valori, adică nevoile pe care individul alege să le satisfacă cu prioritate şi pe care se străduieşte să le pună în practică. Un rol important în sistemul de valori îl joacă Valorile Universale: Libertate, Dragoste, Dreptate şi Adevăr.

Concepţia umanistă punând în centrul atenţiei sale Omul, fără discriminări şi fără preferinţe, rezultă că toate consi­deraţiile relative la Libertatea unei fiinţe umane se pot aplica numai fără încălcarea libertăţilor altei fiinţe umane. Altfel zis, principiul conform căruia libertatea cuiva nu poate acţiona împotriva libertăţii altcuiva, sau călcând libertatea altcuiva, este intrinsec umanismului.

Psihologia umanistă, iniţiată la mijlocul secolului trecut de titani precum Carl Rogers, Rollo May, Anthony Sutich şi în primul rând Abraham Maslow, a cunoscut o dezvoltare impetuoasă care se continuă şi în zilele noastre. Există azi instituţii prestigioase, precum Asociaţia pentru Psihologie Umanistă, Jurnalul de Psihologie Umanistă etc, care duc mai departe această nobilă tradiţie, iar Diviziunea de Psihologie Umanistă reprezintă una dintre diviziunile Asociaţiei Americane de Psihologie. Fondată în 1962 şi puternic activă şi azi, Asociaţia pentru Psihologie Umanistă se defineşte ca o comunitate de oameni care promovează integritatea personală, învăţarea creatoare şi responsabilitatea activă în abordarea provocărilor actuale ale fiinţei umane. Adepţii psihologiei umaniste provin din toate categoriile sociale, dar mai ales din rândul profesioniştilor ştiinţelor umaniste, pastorilor, psihia­trilor, psihologilor, lucrătorilor sociali, consilierilor profesio­nali şi consilierilor pe probleme de cuplu.

Psihologia umanistă abordează frontal marile probleme ale zilei de azi precum terorismul internaţional, fundamentalismul, războiul ca reacţie la acestea etc. Astfel, în 2003, prof. Carroy Ferguson de la Universitatea din Massachussets şi totodată edi­tor asociat la Jurnalul de Psihologie Umanistă scria: „Admiţând că furia şi indignarea sunt cu siguranţă reacţii viscerale nor­male la oribilele evenimente din New York şi Washington, ele nu trebuie lăsate să direcţioneze cursul colectiv al umanităţii. Marea provocare este modul cum umanitatea va canaliza aceste evoluţii pentru a le ridica la un nivel superior.”

Psihologia umanistă se ramifică puternic în domenii precum filozofia postmodemă a ştiinţei, structuralism, epistemologia constructivistă, ecologism, ştiinţe noetice, psihologie transper- sonală. însăşi această ramificare dovedeşte potenţialul creator al sămânţei sădite de Maslow, Rogers, May, Sutich şi ceilalţi pe terenul fertil al inteligenţei umane, cu o jumătate de veac în urmă. Pe de altă parte, ramificarea conduce după un timp către forme de expresie mult diferite şi chiar incompatibile între ele, revendicându-se însă toate din prestigioasa tradiţie umanistă de la mijlocul secolului trecut şi chiar din secolele anterioare. Vrem să facem clar pentru oricine că dezvoltările din acest volum îşi au, aşa cum am arătat, rădăcinile în psihologia uma­nistă a lui Maslow, dar aceasta nu le conduce necesarmente la afinităţi şi chiar la compatibilitate cu alte dezvoltări originate realmente sau doar revendicate din acelaşi trunchi. Responsabilitatea noastră intelectuală se opreşte la ipotezele, concluziile, afirmaţiile, sugestiile, inferenţele, deducţiile şi con­strucţiile noastre şi nu le îmbrăţişează şi pe ale altora, chiar purtând o etichetă asemănătoare.