În ultimul timp se poate observa un efort al teoreticienilor ideologiilor de stânga pentru a defini o “nouă social-democraţie“ – în varianta britanică, New Labour – în speţă, pentru a adapta “vechea social-democraţie” realităţilor de azi. În planul gândirii politice aplicate, preocupările în sensul “aducerii la zi” a stângii pe ceea ce ei numesc sau sugerează a fi „A treia cale” îşi găsesc expresie în activitatea unor oameni de stat precum Tony Blair, dar şi Gerhard Schroder, Lionel Jospin sau William Clinton.
Preocupările în acest sens apar ca fiind replica unei mişcări similare de reaşezare ideologică petrecută cu câteva decenii în urmă în “tabăra adversă”, a liberalismului şi a dreptei. Manifestate politic pregnant începând din anii ‘80, curentele de dreapta precum thatcherismul şi apoi reaganismul şi-au avut originea într-o reaşezare ideologică, intr-un neoliberalism care reconsideră valorile pieţei, proprietatea, dereglementarea şi reducerea rolului statului până la niveluri considerate de unii un adevărat “fundamentalism de piaţă”. Si acea mişcare ideologică de acum două decenii s-a revendicat a fi, intr-un anumit sens, “A treia cale”; şi acea mişcare nu era altceva decât adaptarea unei concepţii clasice la realităţile zilei, cu schimbări de jargon şi de priorităţi tactice, dar fără o modificare de substanţă a sistemului de valori în care respectiva ideologie îşi avea sorgintea.
Corelând cu realităţile politice ale perioadelor în discuţie, observăm că nevoia de reaşezare ideologică apare – firesc, de altfel – la acea direcţie politică din lateralitatea stânga-dreap- ta aflată la un moment dat în pierdere de viteză, în pierdere de teren. Intr-adevăr, perioada anilor ‘60-‘70 cunoaşte o preeminenţă a realităţilor politice de stânga în lumea liberă: sindicatele erau suverane pe piaţa muncii, sectorul public în economie era proeminent, în Europa occidentală latină partidele de stânga, chiar sub titulatură comunistă, aveau o influentă crescândă în timp ce în Europa de nord – cu deosebire în Suedia şi Olanda – statul-providenţă căpăta realitate sub stindard social-democrat. Chiar şi în citadela liberalismului – Statele Unite – sistemul de reglementări publice ale activităţii economice devenea atât de agresiv încât tindea să golească de conţinut noţiunea de iniţiativă privată. Cu alte cuvinte, interesele comunităţii dobândiseră prioritate asupra intereselor individuale adică, altfel spus, stânga avea prioritate faţă de dreapta. Pe acest fond, ideologii dreptei au adaptat ideile tradiţionale legate de individualism, concurenţă, deregle- mentare, supremaţia pieţei etc., scoţând pe piaţă o ideologie “nouă” – neoliberalismul. Şi, pentru evitarea comentariilor neplăcute privind revenirea la trecut, noii ideologii i s-a dat şi un ambalaj “progresist”: “A treia cale”.
Fenomenul se repetă azi, în “tabăra” social-democrată. Pe fondul realităţii economice a thatcherismului şi reaganismu- lui, a ceea ce se numeşte turbo-capitalism, pe fondul privatizării a ceea ce cândva era naţionalizat şi a dereglementării a ceea ce cândva era reglementat, ideologii stângii reacţionează prin încercarea de a închega o “nouă social-democraţie”. Astăzi, mai peste tot, interesele individuale au prioritate asupra intereselor comunităţii, capitalul asupra muncii, competitivitatea asupra solidarităţii sociale, altfel zis, dreapta are prioritate faţă de stânga, prin urmare este rândul ideologilor stângii să caute formule noi. Soluţia e însă aceeaşi: rearan- jarea vechilor valori şi principii, căutarea unor termeni noi pentru conceptele vechi, raportarea absorbantă la noile realităţi şi botezarea „noii” ideologii cu un nume care să nu trezească amintiri neplăcute: „A treia cale”.
La ora actuală sunt destul de binecunoscute şi virtuţile, şi limitele atât ale stângii cât şi ale dreptei, atât ale social- democraţiei cât şi ale liberalismului. Se ştie că dreapta are virturtea de a stimula capacitatea de creaţie a individului, dar evoluează într-o polarizare socială exgerată care sfârşeşte prin a anihila tocmai virtutea originală – capacitatea de creaţie, în timp de stânga are virtutea unei distribuţii mai echitabile a creaţiei sociale, dar evoluează într-o ineficienţă care sfârşeşte prin a anihila tocmai virtutea originală – echitatea distribuţiei creaţiei sociale, care tinde să dispară o dată cu această creaţie. Fiecare dintre aceste abordări este onorabilă şi dezirabilă în formele ei moderate; fiecare este execrabilă în formele ei extreme; fiecare tinde să evolueze către formele extreme, dacă nu intervin factori exteriori să limiteze acest curs. De fapt oscilaţia între tendinţele care asigură predominanţa individualismului asupra intereselor comunitare (adică de dreapta) şi tendinţele contrare (adică de stânga) sunt o constantă a istoriei societăţii: excesul de “dreaptă” generează o reacţie de stânga şi excesul de „stângă” generează o reacţie de dreapta. Liberalismul Angliei victoriene a fost urmat de un puseu protectionist care a durat până la sfârşitul primului război mondial; “lăsarea liberă” a economiei după război a abutisat în Marea Criză, soluţionată prin New Deal-ul lui Roosevelt (şi acea revenire la valorile comunitare a purtat, la vremea sa, un nume sugerând o reînnoire radicală, o „A treia cale”!). O nouă epocă de recosntrucţie postbelică a impus un nou puseu al dreptei, urmată de preeminenţa stângii din anii ‘60-‘70 despre care am vorbit, urmată la rândul ei de thatcherism. Interesante sunt însă, pe fondul acestui fenomen pulsatoriu determinat de cauze obiective, două detalii. Primul: relativa decuplare a partidelor politice de aceste oscilaţii (în Anglia victoriană „whigs” şi „tories” serveau la fel de bine acelaşi puseu politic de dreapta, aşa cum îl servesc azi partidele social- democrate vest-europene!). Şi al doilea: prezenţa în plan ideologic, cu ocazia fiecărei oscilaţii stânga-dreapta sau invers, a unui mesaj ideologic conţinând explicit sau implicit conceptul de „A treia cale”. Firesc: pregătindu-se să-şi recucerească poziţiile pierdute “dreapta” nu poate declara că o va face în numele revenirii la capitalismul sălbatic, iar “stânga” nu poate declara că o va face în numele revenirii la ineficienta egalitaristă. Fiecare dintre ideologii trebuie să asigure o proiecţie optimistă în viitor, cu trecerea sub tăcere a propriei inevitabile moşteniri negative; de aici recursul la „A treia cale”, similară pe undeva cu demersul Afroditei care îşi recăpăta virginitatea scăldându-se în apele lacului sfânt din insula Cipru.
Să înţelegem din toate acestea că „A treia cale” nu există, ori că ea nu e necesară? în opinia noastră răspunsul este că „A treia cale” există şi e şi necesară. Să începem cu necesitatea; iată în opinia noastră câteva dintre provocările ultimelor decenii care fac ca orice căutare de soluţii prin “cârpirea” vechilor reţete din lateralitatea stânga-dreapta să fie lipsită de şanse de succes:
– Modificarea structurii producţiei. Producţia industrială, materială, a trecut pe planul doi, rolul primordial fiind preluat de un gen de producţie în care elementul nematerial – să-i zicem, prin extensia unui termen uzual, elementul “soft” – are preponderenţă faţă de elementul material (elementul “hard”). Şi chiar producţia industrială rămasă are înglobată în ea o cu totul altă structură a muncii faţă de trecut: aceeaşi bară de metal laminat conţine din ce în ce mai mult munca cercetătorilor, proiectanţilor, programatorilor, şi din ce în ce mai puţin munca forjorilor ori furnaliştilor. Ca urmare clasa muncitoare în sensul ei clasic dispare, iar o dată cu ea şi echilibrul intrinsec între stânga şi dreapta, care se baza pe aceea că munca era indispensabilă capitalului în aceeaşi măsură în care capitalul era indispensabil muncii. Apare noţiunea cinică de “surplus people” – oameni suplimentari, oameni nenecesari în condiţiile în care maşinile au preluat funcţiunea economică a unui însemnat procentaj din populaţia planetei. în aceste condiţii bilateralitatea dreapta-stânga, capital-muncă, îşi pierde echilibrul şi, aşa cum am arătat, devine de-abia acum deplin adevărată teza lui Marx privind caracterul antagonist al raporturilor dintre burghezie şi proletariat (până acum, în condiţiile în care cele două clase îşi erau reciproc necesare, teza antagonismului lor fiind evident lipsită de sens şi “antagonismul” reducându-se la o diferenţă de viziuni şi de interese). Azi, antagonismul între „useful people” şi „surplus people” ar deveni real, fiecare dintre aceste categorii putând viza fără costuri înlăturarea celeilalte. Un asemenea curs de acţiune ar fi deosebit de periculos, existând riscul ca aşa- numiţii „useful people” să nu-şi dea seama de realitatea că numai o bază de seleţie de masă a valorilor poate sta la perpetuarea oricărei elite şi să elimine această bază de mase (riscul celeilalte alternative – cel al eliminării „elitei” de către mase – nu îl mai comentăm, el fiind prea evident).
Pornim în această afirmaţie de la concepţia stabilităţii distribuţiei statistice a valorii şi a independenţei genetice a acestei distribuţii. Deşi se poate constata cu uşurinţă că anumite grupuri etnice, rasiale sau sociale pot manifesta într-o perioadă istorică sau alta un exces sau un deficit de performanţă faţă de medie, în opinia noastră acest fenomen are cauze exclusiv culturale şi nu genetice, prin urmare este reversibil. Prin cauze culturale înţelegem faptul că el este efectul unei particularităţi în sistemul de valori al comunităţii, în raporturile ei cu mediul, în climă, relief, accesibilitatea bunurilor materiale necesar dar şi educaţie, tradiţie, religie, spiritualitate, cultură propriu-zisă. Confuzia dintre cauzele culturale, reale, şi cele genetice, prezumate, ale unei ierarhizări axiologice de grup a condus în trecut la false reprezentări cu enorme consecinţe istorice, printre care ura de clasă şi ura de rasă.
In concepţia noastră, diferenţierea dintre indivizi este reală şi prin urmare, odată stabilit mai mult sau mai puţin arbitrar un criteriu al valorii, ea permite şi o ierarhizare axiologică, dar această ierarhizare este valabilă doar pentru indivizi şi nu se poate extinde la grupuri statistice. Prin urmare, singura sursă de valoare umană a fiecărui grup se află în propriile rânduri, nu în vreo zestre genetică preferenţială, şi, aşa cum am arătat, gradul de utilizare a acestei resurse este principala cauză a succesului sau insuccesului grupului. Sursa de valoare a societăţii este baza statistică de selecţie, nu ereditatea care e, dimpotrivă, sursă majoră a epigonismului gestiunii în sensul definit de noi. Iar criteriul valorii este dat de pragmatism, adică în ultima instanţă, de fapte. Valoarea umană este proporţională cu realizările omului, cu ceea ce a construit el şi poate arăta contemporanilor şi urmaşilor ca element funcţional şi pozitiv. Definim acest tip de valoare reală, confirmată de fapte, de efectele sale benefice în plan personal şi social, sub numele de valoare consacrată sau confirmată. Acesta este singurul tip de valoare umană cu care operăm în umanism. Interpretările contrafactuale ale valorii umane, bazate pe presupuneri, speculaţii şi sofisme – „ce-ar fi fost dacă lucrurile stăteau altfel” – sunt ipso facto slab corelate cu realitatea; or, noi prin valoare urmărim adaptarea şi raportarea benefică la realitate, aşa cum este, şi nu la situaţii virtuale care pot fi alterate benefic în mod teoretic, pe hârtie, pe cât de uşor pe atât de inutil.
Dilema din ziua de azi este că foarte puţini oameni pot menţine ritmul actual de creştere economică beneficiind de munca trecută acumulată în capital, în utilaje dar mai ales în cunoaştere, dar acest grup minoritar nu poate perpetua singur peste generaţii buna gestiune a acestor acumulări de cunoaştere din motivul dispariţiei bazei statistice de selecţie a valorilor capabile de această performanţă. Este sarcina umanismului să creeze sistemul de instituţii şi mentalităţi care să asigure ca uriaşa capacitate a omului de a statisface nevoile de bază ale fiinţei umane să nu se sterilizeze nici prin eliminarea generării de nouă valoare umană în condiţiile unei eventuale competiţii extreme, nici prin demotivarea valorii umane în condiţiile unei eventuale atenuări extreme a competiţiei.
– Apariţia unor probleme globale legate de limitele de capacitate ale planetei, fie că e vorba de capacitatea de a furniza resurse, de cea de a susţine o populaţie umană în creşterea explozivă ori de cea de a absorbi dezechilibrele fizico-chimice. Să analizăm numai ultima dintre aceste probleme, care este problema ecologică. Soluţionarea ei transcede lateralitatea stânga- dreapta, altfel zis, reclamă o reală „A treia cale”, întrucât problema ecologică e o problemă de stânga dar cu soluţie de dreapta, ceea ce face ca nu prin succesiunea stânga-dreapta ea să poată fi rezolvată, ci doar prin depăşirea acestei lateralităţi. Mediul ecologic fiind prin excelenţă patrimoniu comun al cetăţenilor, este de datoria forţelor de stânga, care dau prioritate intereselor comunitare, să ridice steagul cauzei ecologice, dar este în puterea industriei şi tehnologiei să soluţioneze această problemă, puţin interesantă însă din punctul de vedere al dreptei deoarece nu e aducătoare de profit. Să remarcăm de altfel că până recent stânga s-a manifestat relativ dezinteresată de problema mediului, pe care a început a o percepe ca fiindu-i proprie de-abia o dată cu declanşarea crizei stângii.
Evoluţiile din ultimii ani fac caduc sistemului politico-ideologic tradiţional bazat pe succesiunea între o “stângă” care pune pe primul plan interesele comunitare în raport cu cele individuale şi o “dreaptă” care pune pe primul plan individualismul. Care este însă soluţia? Unde se situează o autentică, reală „A treia cale”, care să fie altceva decât aceeaşi social- democraţie sau acelaşi liberalism, dar cu altă pălărie, cum s-a practicat repetat până acum? Unde să găseşti, de-a lungul axei care măsoară raportul între individualism şi comunitarism, un al treilea sens nou, când orice axă, orice direcţie, are două sensuri şi numai două – în cazul nostru stânga şi dreapta? Soluţia este una: ieşirea din cadrul restrictiv, unidimensional, al analizei şi adăugarea unei direcţii noi de analiză, adăugarea unei axe de noi, de pondere comparabilă cu cea a axei raportului in- dividualism/comunitarism în determinarea raporturilor dintre oameni. Umanismul propune ca la axa clasică individualism (liberalism/dreanta) – comunitarism (social-democratie/stân- gal să se adauge o nouă axă în determinarea raporturilor între oameni, respectiv axa valorii umane. Prin urmare, în viziunea umanistă, tendinţele ideologice principale nu se mai judecă în cadru unidimensional, ci în cadru bidimensional:
Introducerea axei valorii este semnificativă din cauză că valoarea este independentă de lateralitatea stânga-dreapta; ea se poate regăsi în fiecare dintre aceste opţiuni şi se poate manifesta indiferent de ataşamentul la stânga sau la dreapta.Prin urmare, poziţionarea unui individ ori a unei societăţi şi în funcţie de această axă aduce o informaţie suplimentară despre această entitate. Sensul pozitiv pe axa valorii (semiaxa pozitivă) corespunde unei situaţii de respectare a scării valorilor în societate, valoarea fiind recunoscută ca principală avuţie naţională. Sensul negativ (semiaxa negativă) se identifică cu promovarea nonvalorilor şi cu o societate care permite ori chiar încurajează formarea mafiilor. Observăm că semiaxei negative i-am asociat şi atribute suplimentare: cele de anarhism sau entropie.
Logica acestei asocieri este următoarea: conform doctrinei umaniste, semiaxa pozitivă se bazează pe un grad înalt de identificare/formare/promovare/utilizare/armonizare a valorilor umane din societate; per a contrario, semiaxa negativă va corespunde unei stări a societăţii de necorelare în jurul unui criteriu axiologic, adică unei stări de anarhie, sau unei stări accentuate de dezordine, confuzie, impredictibilitate, adică unei stări de entropie socială crescută.
După cum se vede, umanismul reprezintă intr-adevăr o „A treia cale”, un sens nou pe o direcţie nouă. care nu are nimic în comun cu cele două căi (onorabile, repetăm, dar incapabile să facă singure faţă provocărilor vremurilor noi) verificate de omenire până acum. Valori, nonvalori şi mafii au existat şi vor exista în societate indiferent dacă aceasta e dominată de o doctrină politică de stânga sau de dreapta; doctrina umanistă lansează teoria că valoarea este un parametru independent de la- teralitatea stânga-dreapta şi de egală importanţă cu aceasta pentru a forma împreună cu ea un sistem de coordonate mai larg, semnificativ pentru analiza teoretică şi acţiunea practică. Mai mult, lansăm teza că stânga extremă (comunismul) şi dreapta extremă (capitalismul sălbatic) chiar limitează sever posibilităţile de exprimare a valorii apărute spontan în acele societăţi, pentru că nu dau posibilitatea manifestării integrale a ambelor laturi ale fiinţei umane. Doar o societate structurată în armonie cu dubla determinare umană – societatea umanistă – poate optimiza posibilităţile de exprimare socială a valorii individuale.
Introducerea planului valoare-bipolaritate (care este, din cât cunoaştem noi, o premieră absoluta) ca instrument conceptual de analiză permite revenirea fertilă la un alt subiect inedit comentat anterior – cel al stabilizării punctului de funcţionare a societăţii în lateralitatea stânga-dreapta. Am arătat că, în lipsa unei corecţii umaniste, societatea va avea tendinţa să oscileze puternic în jurul unui punct de funcţionare de echilibru între individualism şi comunitarism, fără a se stabiliza în acesta sau în jurul acestuia. Putem acum să corelăm acest fenomen, care se desfăşoară pe direcţia abscisei (bipolarităţii) cu cota la care se află societatea pe ordonata valorii. Teza noastră este că, cu cât ea se află la o cotă mai înaltă, cu atât amplitudinea oscilaţiilor în jurul punctului de echilibru este mai mică, şi cu cât cota este mai joasă (valoarea mai mică, anarhia sau entropia mai mare) cu atât această amplitudine e mai mare. Corelarea acestei dependenţe cu mecanica socială ni se pare transparentă: valoarea mai mare permite o corecţie mai puternică, mai precisă şi mai timpurie a tendinţelor de oscilaţie.
Reprezentând în planul valoare-bipolaritate (PV), obţinem următoarele portrete ale diverselor tipuri de societăţi:
Sintetizând şi punând în evidenţă înfăşurătoarea tuturor acestor reprezentări, putem lansa ipoteza că amplitudinea oscilaţiilor punctului de funcţionare a societăţii în jurul punctului de echilibru are următoarea dependenţă de entropie (respectiv de valoare):
Această reprezentare ne este utilă în cazul în care vrem să proiectăm efectiv elementul de corecţie socială, deoarece ea ne permite analiza evoluţiei societăţii în PV în urma aplicării corecţiei, prin urmare ea ne permite să anticipăm dinamica efectivă pe care o va avea respectiva societate, modificarea în timp a caracterului său şi amplitudinea acestei modificări.
In absenţa unei viziuni bidimensionale s-au făcut despre doctrina umanistă afirmaţii imprecise, rezultate din imposibilitatea de a descrie exact o realitate bidimensională cu instrumente unidimesionale. S-a făcut de pildă afirmaţia că umanismul e o doctrină de centru: e cea mai bună aproximaţie care s-a putut găsi, în viziune unidimensionată, pentru a exprima faptul că umanismul nu e nici de stânga, nici de dreapta, el depăşind cadrul clasic al lateralităţii stânga-dreapta. In acelaşi sens, al unei cât mai bune aproximări a realităţii, pornind de la restricţiile cadrului limitativ al abordării unidi- mensionare, se afirmă că doctrina umanismului este social-li- berală. Să încercăm a explica aceasta abordare, pornind de la exemplul concret al filozofiei politicilor fiscale. După cum se ştie, filozofia politicii fiscale caracterizează, teoretic, în mod univoc ideologiile clasice (abateri în practică de la această normă există doar graţie oportunismului politicienilor dispuşi să-şi trădeze doctrina pentru voturi): social-democraţia, stânga în general, va milita pentru impozite ridicate, din care să se asigure servicii publice ample (inclusiv o protecţie socială amplă) tuturor membrilor comunităţii, în timp de liberalismul, dreapta în general, va milita pentru impozite scăzute şi, implicit, servicii publice limitate, lăsând individului şi o parte mai mare din veniturile sale în proprietate privată, dar şi o mai mare parte din problemele şi responsabilităţile sale: educaţia, îngrijirea sănătăţii, propria protecţie etc. Intr-o viziune unidimensională, limitată la lateralitatea stânga-dreap- ta, doctrina social-liberală ar conduce la o absurditate: vom asigura un nivel înalt (social-democrat) al serviciilor publice, cu un volum redus (liberal) al resurselor rezultate din fiscalitate. Ieşind însă din cadrul strâmt al viziunii unidimensionale şi abordând problema din viziunea doctrinei umaniste, adică din perspectiva unei reale „A treia căi”, această aparentă imposibilitate poate deveni realitate. Filozofia umanistă a politicii fiscale permite o impozitare redusă (liberală, de dreapta) dar care fiind folosită pentru identificarea, apoi cultivarea şi/sau canalizarea adecvată a valorii care există în mod spontan, prin distribuţie statistică, în rândurile societăţii, creează resursele pentru un nivel înalt (de stânga, social-democrat) al serviciilor publice. Evident, structura acestor servicii poate suferi modificări esenţiale faţă de abordările clasice; de exem- piu, în cazul particular (dar extrem de important) al protecţiei sociale, viziunea umanistă, social-liberală, conduce în mod implicit spre o protecţie socială activă, adică spre identificarea resurselor de valoare în sensul capacităţii de a realiza valoare nou creată, existentă în orice fiinţă umană validă, după care urmează cultivarea şi/sau canalizarea adevcată a acestei valori. Astfel zis, în loc de şomeri care consumă resurse produse de alţii, oameni care produc resurse conform capacităţii (valorii) lor reale, societatea asigurând cadrul de manifestare a acestei valori umane.
O precizare superfluă, dar pe care e mai bine să o facem în mod explicit decât să planeze cea mai mică confuzie: introducerea de către doctrina umanistă a axei valorii, la paritate de pondere a semnificaţiei cu axa clasică stânga-dreapta, nu înseamnă sub nici o formă că umaniştii şi-ar “revendica” valoarea pentru sine, în folosinţă exclusivă, în detrimentul adepţilor altor ideologii. Dimpotrivă, doctrina umanistă statutează clar valoarea ca atribut general şi inalienabil al fiinţei umane, indiferent de locul pe care îl ocupă individul prin raportare la axa clasică stânga-dreapta. Aceasta este chiar esenţa caracterului independent al celor două axe: faptul că valoarea se poate manifesta şi la indivizi ce prezintă o predominanţă a individualismului, şi la unii care prezintă o predominanţă a comunitarismului, şi la unii la care cele două tendinţe sunt echilibrate. De altfel, încercări de a trece de la o viziune unidimensională la una bidimensională s-au mai făcut, dar ele au eşuat din cauza alegerii inadecvate a celei de-a doua axe. Astfel britanicii Blundell şi Gosschalk propun ca dimensiuni ale analizei “încrederea în binefacerile pieţei libere” (o formă restrictivă de exprimare a lateralităţii stânga-dreapta, încrederea în binefacerile pieţei libere corespunzând în linii mari unei viziuni de drepta şi mai puţina încredere, uneia de stânga), dar ca a doua axă propun “libertatea personală” cu o problematică specifică, incluzând controlul statului cu privire la problemele familiei, drogurile, avortul etc. Este evident că această a doua axă nu reprezintă o variabilă independentă de prima, problematica ridicată din perspectiva ei reducându-se la rezultatele clasice abordabile din perspectiva tradiţională stânga-dreapta: drogurile, avortul, protecţia copilului sau a altui membru al familiei faţă de abuzuri familiale nu pun decât problema clasică a limitei libertăţii: libertatea mea se sfârşeşte atunci când începe să limiteze libertatea ta. în schimb axa valorii e total independentă de, şi necorelată cu, axa lateralităţii stânga-dreapta, întrucât, aşa cum am arătat, valoarea ori nonvaloarea nu au nici o legătură cu locul unde e plasat individul pe acestă axă.
Am dat exemplul de mai sus şi în scopul de a pune în evidenţă faptul că viziunea asupra problemelor ideologice poate fi influenţată şi de mediul în care un teoretician sau altul îşi desfăşoară activitatea, detaliu care are relevanţă asupra experinţei lui personale şi implicit asupra percepţiei lui. Mai concret, una e să gândeşti asupra limitelor viziunii clasice stânga-dreapta şi asupra unei „A treia căi”, de la Londra, Washington, Bonn sau Paris, unde (din anumite considerente istorice pe care nu le discutăm) oscilaţiile maxime către stânga sau către dreapta nu sunt însoţite de efecte negative dramatice prin amploarea lor, şi alta e să gândeşti asupra acestor limite la Bucureşti. In capitalele mai sus menţionate, oscilaţiile maxime sunt însoţite doar de reduceri ale bunăstării, care declanşează schimbarea sensului oscilaţiei; la Bucureşti, orice schimbare de sens a oscilaţiei stânga-dreapta pare însoţită de o scurtă înflorire a speranţei de ieşire din marasm. De aceea la Bucureşti – ca şi la Buenos Aires, Lagos sau Djakarta, poate – preocupările pentru găsirea unei reale „A treia căi” reprezintă o problemă vitală şi urgentă. O „A treia” cale reală, cum în mod cert este calea umanistă, fără ca prin aceasta să excludem şi alte posibile căi alternative faţă de cele clasice, în afara celei umaniste. Ca umanişti însă considerăm doctrina noastră nu doar o „A treia cale” – aşa cum au mai existat şi poate vor mai exista multe – ci pasul următor pe care în mod firesc şi necesar îl va face omenirea după epuizarea aportului pozitiv atât al diferitelor forme de capitalism, cât şi al diferitelor forme de socialism, la binele omenirii. Umanismul este următoarea etană istorică ne drumul omenirii către realizarea de sine, este doctrina mileniului III.
Sper să avem norocul de un partid care să aibă resursele necesare pentru a pune în practică principiile doctrinei umaniste. Este mare nevoie la ora actuală.
Total de acord cu ideea că doar o societate care respectă dubla determinare umană, individuală și colectivă, poate asigura exprimarea socială a valorii individuale.
Ar trebui să se vorbească mai mult despre ideile umaniste.
sunt perfect de acord ca umanismul va devenii o doctrina adoptata de foarte multe tari.
siguranta zilei de maine se face cu ajutorul principiilor umaniste.
chintesenta umanismului sta in puterea fiecarui individ de a schimba ceva in bine in societatea in care locuieste.
Pentru mine este evident că a venit momentul unei schimbări de paradigmă în politica românească. Iar concepția umanistă pare o doctrină politică matură, cu avantajul major că se află într-o poziție care îi permită să evite extremele la care au ajuns de prea multe ori celelalte concepții politice de până acum
singura parghie de salvare pentru romania este umanismul
schimbarea in politica damboviteana este una de asteptat si trebuia sa aiba loc.
schimbarile survenite de-a lungul timpului au dus majoritatea societatilor pe buza prapastiei,doar o singura doctrina mai are puterea de a face lucrurile sa se miste si aceea este doctrina umanista.
Mi-a plăcut comparația celei de a treia căi cu situația Afroditei.
omul face diferenta in orice…asta face ca umanismul sa fie diferit de celelalte doctrine.
Îmi pare rău să spun asta, dar în politica românească nu există nicio doctrină, nici de stânga, nici de dreapta, nici de centru, nici excentrică, de niciun fel.
axa valorilor umaniste este de departe una dintre modalitatile de rezolvare a unor probleme intr-o societate moderna.
dainuirea curentului umanist in timp este dovada clara ca esenta lui este una foarte tare si foarte apreciata.
niciodata nu am pus la indoiala principiile in care am crezut adica principiile umaniste
conform statisticilor doctrina cea mai curtata si mai apreciata a fost si este in continuare doctrina umanista.
in loc sa se certe pe functii guvernantii nostrii ar face bine sa puna in aplicare acest tratat al umanismului pragmatic.
am sustinut umanismul si il sustin in continuare pentru ca am incredere in filosofia sa de a face ca lucrurile sa capete o nuanta buna.
fiecare dintre noi a ajuns la concluzia ca ceea ce trebuie sa faca este sa creada in ceva ce ii face bine atat lui cat si societatii in care traieste.
umanismul poate fi considerat ca fiind celula societatii.
miscarile de forta de pe scena politca romaneasca nu fac decat sa adanceasca si mai mult neincrederea poporului roman in autoritati.
Foarte bine ați spus că excesul de “dreaptă” generează o reacţie de stânga şi excesul de „stângă” generează o reacţie de dreapta. Fie și numai din acest punct de vedere și e clar cât de necesară e o cale de mijloc între cele două.
O lectură foarte instructivă, ca de obicei.
Idei foarte interesante care ar merita discutate mai mult.
E nevoie mai mult ca oricând de o societate fundamentată pe principii umaniste. Mă întreb la ce nivel de dezvoltare economică și socială ar trebui să fie o societate pentru a putea pune în practică principiile umanismului.
mileniul trei este unul plin de surprize,dar sa speram ca unele placute pentru romania.
dezvoltarea economica a unei tari depinde in mod direct de implicarea celor care o guverneaza.
pentru punerea in practica a principiilor umaniste trebuie mai intai sa fie adoptata ca si doctrina politica si acest lucru sa se mentioneze in constitutia tarii.
consider ca acesta lectura ar trebui parcursa si de cei care sunt acum la conducerea tarii.
aveti dreptate domnule profesor,umanismul este doctrina calauzitoare pentru romania.
Când începe discursul unei „a treia căi”, e clar că de fapt nu e vorba de nicio o nouă cale, ci doar de o încercare de reambalare a ceea ce există deja și funcționează defectuos.
Dacă umanismul definește valoarea umană exclusiv prin raportare la realizările peroanelor („valoarea umană este proporţională cu realizările omului, cu ceea ce a construit el”), ce se întâmplă cu persoanele care din varii motive nu au realizări? Nu credeți că această distincție introduce un soi de elitism „soft”?
grija fata de cetateni ar trebuii sa fie prioritate si in romania.
valoarea umana este singura care face diferenta in orice doctrina politica.
doctrina umanista in tot ansamblul ei este cea mai buna pentru o societatea care tinde inspre dezvoltare asa cum este romania.
amploarea fenomenului umanist a depasit foarte multe granite.
sunt de acord cu implementarea doctrinei umaniste ca si ideologie de guvernamant in romania.
o asa zisa ,,curatenie,, este bine venita in societatea romaneasca.
impactul pozitiv al umanismului la nivel global reprezinta bunastarea de care dau dovada tarile care se calauzesc dupa o asa doctrina.
Analizând diagrama dumneavoastră care introduce axa valorii e ușor să vedem că, deocamdată, societatea noastră se situează temeinic în pe semiaxa negativă corespunzătoare promovării nonvalorilor, creării mafiilor de tot felul, dezordinii, impredictibilității și entropiei sociale.
O lectură foarte instructivă, ca de obicei.
Poate ar fi potrivit ca umanismul să nu fie identificat prin „a treia cale”, pentru a nu se crea confuzii cu cea de-a treia cale în care au tot eșuat doctrinele de stânga și de dreapta care au vrut să se spoiască doar, nu să schimbe cu adevărat ceva din zestrea lor genetică.
După 30 de ani de la Revoluție poate e timpul pentru o schimbare reală în politica românească și nu văd de ce fi umanismul această schimbare. Eu unul sigur aș vota un partid capabil să implementeze astfel de politici publice.
un presedinte care a facut din romania un stat vulnerabil in fata tuturor nenorocirilor.
principiile de baza niciodata nu trebuiesc uitate.
o doctrina care se potriveste manusa pentru tara noastra.
consider ca este de bun augur implemetarea unei astfel de doctrine in romania.
umanismul este singura noastra speranta.
o ideologie puternica care merita sa fie piatra de temelie a unei societati.
romania nu a avut niciodata o doctrina mai buna decat umanismul
Comentariile sunt închise.