Prefigurarea societăţii umaniste – abordare pragmatică

Ne lovim în abordarea acestui capitol de o problemă extrem de dificilă: tendinţa omului de a accepta cu uşurinţă şi fără rezistenţă gânduri, opinii, idei, paradigme apropiate celor pe care deja le găzduieşte şi de a rejecta cu violenţă construcţii conceptuale depărtate de acestea. Dacă propui, fie şi ca exer­ciţiu intelectual, un model, un mecanism, o paradigmă ce diferă în multe privinţe, sau radical, de cea deja acceptată de interlocutor, reacţia acestuia tinde să fie identică cu reacţia la o agresiune: blocarea comunicării, ostilitate, rejectare de plano şi fără argumente, atitudine violentă preemptivă, etichetare. Or, în prefigurarea societăţii umaniste noi tocmai asta vom face: vom propune un model care nu e afin cu vreunul din mo­delele de societate preexistente în mintea celor mai mulţi oameni şi care se depărtează în multe privinţe, şi radical, de aceste modele. El nu este o extrapolare firească, normală, aşteptată a vreunuia din modelele preexistente, ci o con­strucţie intelectuală cu totul nouă, bazată pe principiile şi con­ceptele expuse până la acest punct, şi care suferă de neajunsul oricărei construcţii intelectuale: riscul neadecvării la realitate. Considerăm că este practic imposibil de anticipat o societate esenţial nouă în toată complexitatea ei, în toate structurile, mecanismele, instituţiile sale, cu destulă precizie pentru a ne asuma responsabilitatea unei previziuni ferme şi definitive, dar credem că e necesar exerciţiul ieşirii din paradigmele ac­tuale, din „culcuşurile calde ale gândirii”, pe baza concepţiilor umaniste discutate anterior, pentru că acest exerciţiu ne poate proiecta într-o zonă măcar similară parţial unei realităţi viitoare şi ne permite să acceptăm în viitor idei care azi ne-ar părea multora dintre noi de neacceptat. Cu aceste rezerve pornim la prefigurarea unei societăţi virtuale, dar care ar putea să se asemene în destule privinţe cu o posibilă societate reală a viitorului.

După cum am arătat, conceptul central al umanismului este valoarea umană. Toate elementele doctrinare care conduc către definirea unui concept de societate umanistă diferită în esenţă de societăţile preexistente şi mai bună decât acestea se bazează pe utilizarea cvasiintegrală a valorii umane în folosul şi spre satisfacţia individului şi societăţii totodată. Aceasta înseamnă că societatea umanistă va trebui să aibă instituţiile şi mecanismele necesare pentru identificarea valorii, culti­varea valorii şi utilizarea valorii individuale în scopuri echiponderal şi armonios individuale şi sociale. Practic aceas­ta înseamnă utilizarea extensivă a tehnicilor existente azi şi dezvoltarea lor impetuoasă privind axiometria individuală, adică măsurarea obiectivă a potenţialului fiecărui om într-o direcţie sau alta. Societatea umanistă e de neconceput, şi cele expuse de noi până acum rămân simple deziderate, în absenţa unor tehnici psihometrice şi axiometrice obiective, precise şi destul de ieftine pentru a fi extinse la scara întregii societăţi, de determinare ştiinţifică a direcţiilor în care individul are înclinaţii, a intensităţii acestor înclinaţii, altfel zis o deter­minare calitativă şi cantitativă a „rezervei de valoare” a fiecărui individ. „Rezerva de valoare” a tuturor indivizilor reprezintă „rezerva de valoare” a societăţii şi ea trebuie pusă în acord cu nevoile materiale şi de armonie ale societăţii. Axiometria individuală nu trebuie să conducă spre ideea unei direcţionări coercitive a drumului în viaţă al fiecărui individ, ea nu trebuie să oblige la o anumită carieră sau să interzică o anumită carieră. Dar o identificare ştiinţifică corectă a încli­naţiilor, capacităţilor şi valenţelor individuale conduce în mod natural către nonconflictualitate între cariera (mai corect: carierele, umanismul prefigurând o societate în care, simultan şi/sau succesiv, omul se poate manifesta social echiponderal în mai multe direcţii: profesional, politic, socio-civic, cultural- comunicaţional etc.) socială şi aspiraţiile individuale. Azi multe drame umane sunt provocate de dizarmonia între aspi­raţiile naturale ale individului şi cariera socială unică (cea pro­fesională, omul fiind silit să muncească opt ore pe zi pentru a-şi câştiga pâinea) a acestuia. Carieră pe care şi-a ales-o poate disarmonic din considerente precum ambiţiile părinţilor, spe­ranţa de câştig, de multe ori inutil sub raportul împlinirii umane, alinierea la moda zilei, lipsa resurselor materiale pen­tru a se pregăti în profesiunea pentru care avea vocaţie, con­fuzia valorilor etc. Aceste situaţii pot fi, dacă nu eliminate, măcar mult diminuate în condiţiile unei alegeri libere dar bazate pe maximum de informaţie pertinentă privind propriile posibilităţi.

Abordarea de mai sus este în consens cu punctul de vedere umanist, bazat pe interpretarea piramidei Maslow-Voiculescu, că la fel de importantă ca viaţa e calitatea vieţii şi că în condiţiile în care tehnologia îi permite omului satisfacerea cu uşurinţă şi fără efort a nevoilor vitale, eforturile trebuie îndreptate spre o armonizare socială care să permită o cât mai bună satisfacere a treptelor superioare ale piramidei Maslow- Voiculescu

In acest punct se pune problema realismului consideraţiilor şi mecansimelor mai sus descrise. Una dintre problemele prag­matice fundamentale ale raporturilor instituţionalizate între individ şi societate este întrebarea: cum va putea fi determinat individul care a beneficiat de unele avantaje majore, irevoca­bile, din partea societăţii, să-şi „plătească datoriile”, să dea înapoi societăţii o parte din beneficiile obţinute ca urmare a acestei investiţii pe care societatea a făcut-o în el, de aşa manieră ca şi indivizi din noile generaţii să poată beneficia de aceleaşi avantaje. Problema se pune cu mai multă acuitate în umanism decât în societăţile anterioare, deoarece aici „investiţia” societăţii în individ e mult mai mare, ea nu se rezumă la o programă de învăţământ gratuit schematică, uni­formă, la o asistenţă medicală de masă şi la suport social pen­tru copiii defavorizaţi, ci „investiţia” în individ înseamnă, în umanism, o abordare extrem de personalizată şi prin aceasta mult mai costisitoare decât abordarea de masă, în scopul unei depline şi integrale „valorificări a valorii”.

Problema „datoriei” individului faţă de societate a fost abor­dată diferit, dar întotdeauna incomplet satisfăcător, de către societăţile preumaniste. Comunismul a manifestat o preferinţă pentru metodele coercitive, limitând sever libera circulaţie a persoanelor, ceea ce a avut un efect pozitiv mai mult de ordin contabil asupra „brain-draining”-ului: un mare număr de creiere instruite pe bani publici au rămas silit în ţările comuniste, dar aici nu au avut de regulă posibilitatea de a da întreaga măsură a capacităţii lor. Capitalismul preferă a se baza pe coerciţie morală, pe conştientizarea acestei datorii şi pe justiţia imanentă. Individul care, pentru merite deosebite, primeşte de la societate o recompensă pe măsură, poate fi motivat să renunţe la o parte din această recompensă în favoarea celor năpăstuiţi din două motive concurente: pe de o parte necesităţile lui materiale sunt satisfăcute cu asupra de măsură, pe de altă parte este conştient că existenţa în preajma sa a unor semeni pe care sărăcia îi poate împinge la acte dis­perate îi pune în pericol propria siguranţă. Cu alte cuvinte, intervine în motivaţia sa supragratificarea nevoilor de pe prima treaptă a piramidei Maslow-Voiculescu simultan cu aspiraţia de satisfacere cât mai completă a nevoilor de pe treapta a doua. Dar acest mecanism de reacţie individuală nu poate avea efecte reale decât dacă se întâlneşte la un număr mare de indivizi din clasele favorizate ale societăţii, devenind un „pattern” de comportament al acestor clase, un element de identitate culturală a lor. Intr-o societate în care componenţa claselor favorizate fluctuează rapid, în care există un flux pu­ternic de „faliţi” care coboară pe scara socială şi unul puternic de „parveniţi” care urcă, acest tip de comportament util atât din punct de vedere individual cât şi social nu se întâlneşte decât sporadic şi nu are efecte semnificative la scara întregii societăţi. In acelaşi timp acest comportament este legat de o serie de imponderabile subiective: este greu de spus care este pragul de la care un anume om spune „îmi este de ajuns cât am acumulat” şi pragul de la care în comportamentul lui începe să intervină conştientizarea rolului său social şi a interesului său în a juca acest rol. Pe de altă parte, un comportament social­mente benefic al claselor favorizate poate fi determinat şi de motivaţii transcendentale, credinţa într-o justiţie imanentă, într-o „judecată de apoi”, o judecată a istoriei etc. Să observăm ca o lege generală că o societate este cu atât mai prosperă pe ansamblul său, cu cât clasele sale favorizate practică mode­raţia în consum, împărţirea benevolă a unei părţi din sur­plusul lor cu cei nevoiaşi, abţinerea de la lux. desfrâu, aro­ganţă, sfidare, ostentaţie şi alte tipuri de comportament pe care bogăţia lor excesivă li l-ar putea permite. Şi aceasta nu atât din cauza risipei pe care acest tip de comportament social­mente nociv, de la care ei se abţin, l-ar presupune, cât mai des a efectului disuasiv, incitator, al lui asupra celorlalte categorii sociale. în particular, revenind la conceptul de mentalitate calvinistă, discutat anterior, care în esenţă împarte societatea în trei categorii: favorizaţi, defavorizaţi obedienţi care aspiră la a accede pe cale paşnică în rândul celei dintâi categorii şi defavorizaţi inobedienţi care aspiră la aceasta pe cale violentă şi suportă represiunea societăţii, vom remarca faptul că, cu cât comportamentul celor favorizaţi e mai moral, principial şi generos, după modelul descris mai sus, cu atât categoria a doua este mai largă şi mai bine motivată. Iar cea de a treia, mai restrânsă şi mai slab motivată. Şi invers. Cu alte cuvinte, putem emite judecata simplificatoare dar sugestivă: calitatea unei anumite societăţi este dată în bună măsură de cali­tatea bogaţilor săi. Asigurând preferenţial accesul la bogăţie oamenilor de calitate, umanismul asigură aşadar implicit cali­tatea societăţii. Pe de altă parte în societatea umanistă moti­vaţia individului din categoriile favorizate pentru a-şi limita benevol consumul inutil şi a aloca benevol aceste resurse aju­torării semenilor este mult mai puternică decât în societăţile anterioare. Aceasta deoarece pe lângă motivaţiile expuse mai sus intervine şi faptul că, desfăşurând o activitate lucrativă dar aflată în perfectă armonie cu înclinaţiile sale naturale şi cu pregătirea sa specifică, sursa sa principală de satisfacţie nu mai este recompensa materială din partea societăţii pentru această activitate, ci activitatea în sine. Cuantumul recompen­sei sociale îl interesează mai mult prin aceea că el reprezintă confirmarea peremptorie a lucrului bine făcut de către el, a utilităţii sociale a activităţii sale, şi mai puţin ca mijloc de suprasatisfacere a nevoilor sale. Tot mecanismul pe care l-am descris mai sus ca limitativ pentru un comportament excesiv egoist, constând în jocul dintre supra-gratificarea nevoilor de pe treapta întâi şi aspiraţia de gratificare a nevoilor de pe treapta a doua, se aplică de această dată cu aceleaşi caracter limitativ, benefic, între oricare două trepte succesive ale piramidei Maslow-Voiculescu.

Ca o concluzie la observaţiile de mai sus putem spune că, păstrând şi amplificând individualitatea omului mai mult decât o face capitalismul, umanismul îi întăreşte sentimentul de apartenenţă la comunitate şi de responsabilitate faţă de aceasta, mai mult chiar decât şi-a propus să o facă comunis­mul. în esenţă este vorba de „exploatarea” resurselor energe­tice, motivaţionale, pe care le oferă egoismul (şi care sunt mult superioare, de regulă, resurselor energetice ale sentimentelor pozitive) şi de deturnarea lor şi în scopuri socialmente, nu numai individualmente, benefice. Putem vorbi despre faptul că umanismul tinde şi în plan social, nu doar economic, aşa cum am arătat, să refacă la nivel superior o „epocă de aur” origi­nală, o societate a individualismului prin colectivism şi a colec­tivismului prin individualism, cum era ginta primitivă. Cu sin­gura diferenţă că, în măsura în care putem vorbi despre un „egoism de grup” al acestei ginţi, în cazul umanismului „egois­mul de grup” se extinde la întreaga umanitate.

In consens cu cele discutate până acum, sursa de putere eco­nomică, socială, morală şi politică a umanismului este rezerva de valoare umană neexploatată actualmente şi care se pierde în cei mai mulţi dintre oameni. Rezervă apreciată implicit de Maslow la 98% (prin teoria ,,self-actualisation”-ului) şi care în orice altă estimare ar depăşi 90%. Rezervă din care umanismul îşi propune, aşa cum am arătat, să valorifice cel puţin circa 50%-60% apropiindu-se de idealul prefigurat de Maslow, al cărui om “self-actualised” e definit de autor ca „a fully func­ţional person”. A organiza societatea în aşa fel încât cei mai mulţi oameni să desfăşoare activităţi în consens cu înclinaţiile lor, la un nivel corespunzător intensităţii acestor înclinaţii, iar de pe urma acestor activităţi să urmeze rezultate utile pentru societate, înseamnă că cea mai mare parte a muncii să se încadreze în condiţia de „effortlessness” descrisă anterior şi ea să contribuie la binele social atât prin caracterul ei plăcut şi atractiv pentru individ, cât şi prin randamentul superior, can­titativ şi calitativ, al muncii făcute cu plăcere. Acestea – aşa cum am arătat – în condiţiile armonizării între vocaţiile con­genitale ale oamenilor şi nevoile societăţii, adică în final tot ale oamenilor, prin intermediul tehnologiei. „The easiest tech­nique for releasing the organism from the bondage of the lower, more material, more selfish needs, is to gratify them” – spune Maslow (dezvoltând, în paranteză fie spus, un paradox al lui Oscar Wilde). Dar gratificarea, adică satisfacerea obiec­tivă a acestor nevoi materiale, presupune producerea resurselor pentru gratificare, adică o muncă pentru care e îndoielnic că vom găsi în măsură suficientă suport vocational în societate. Evident, dacă într-o societate majoritatea ar avea o vocaţie de pictori, ei nu-şi pot satisface toţi această vocaţie decât dacă ar exista nişte „sclavi” destul de productivi care să le asigure cele necesare traiului şi pentru producerea cărora nu se găsesc oameni care să o realizeze din vocaţie. In viziunea noastră rolul „sclavului” de mare productivitate îl joacă tehnologia modernă – automatizarea, computerizarea, roboti­zarea, utilizarea cuceririlor ştiinţifice din chimie, biologie, genetică, astronautică etc. – iar „sclavul” va fi strunit şi con­trolat de oameni care manifestă vocaţie pentru această activi­tate. „The good or healthy society would then be defined as one that permitted people’s highest purposes to emerge by satisfy­ing all their basic needs” – afirmă Maslow intr-un text care prefigurează de fapt societatea umanistă aşa cum o vedem noi. Dar cu precizarea esenţială că rolul principal în satisfacerea nevoilor de bază de pe treptele superioare ale piramidei nu îl joacă în mod direct tehnologia, ci satisfacerea nevoilor umane de pe treptele inferioare, satisfacere care se face prin inter­mediul tehnologiei ce e folosită ca o unealtă. Societatea uma­nistă nu e o societate de plezirişti care parazitează tehnologia pentru a-şi oferi timp liber, după care se plictisesc şi caută o modalitate de a-şi ocupa în mod distractiv acel timp liber, ci este una de oameni care muncesc cu plăcere în scopul indivi­dualist de a urca pe treptele piramidei Maslow-Voiculescu, îmbinat în părţi egale cu scopul colectivist de a-i ajuta şi pe semenii lor a urca pe aceste trepte. în umanism munca e plăcere, plăcerea e muncă şi amândouă sunt viaţă.

Practic în societatea umanistă vor exista instituţii cu mare autoritate socială care se vor ocupa de gestionarea valorii. Ne putem imagina, de pildă, că în această societate vor exista Departamentul de Stat al Identificării Valorii, Departamentul de Stat al Cultivării Valorii şi Departamentul de Stat al Fructificarii Valorii. Fiecare dintre ele ar avea un prim Se­cretariat de Stat ce se va referi la valoarea umană şi un al doi­lea Secretariat de Stat ce se va referi la celelalte forme de va­loare. Departamentul de Stat al Identificării Valorii se va ocupa în principal de utilizarea tehnicilor axiometrice discu­tate mai sus, acumularea, stocarea şi gestionarea datelor, uti­lizarea lor cu maximum de transparenţă, dar şi asigurarea confidenţialităţii datelor a căror difuzare ar putea leza binele social, şi în sfârşit direcţionarea (subliniem: necoercitivă! – dar puternic argumentată ştiinţific şi faptic) indivizilor şi a părinţilor lor în privinţa setului de valori pe care ar trebui să şi le cultive. In secundar acest Departament s-ar ocupa de resursele materiale ale societăţii, de identificarea, stocarea şi gestionarea lor, îndeplinind cu aproximaţie funcţia actualelor Ministere ale Resurselor, existente în unele ţări. Depar­tamentul de Stat al Cultivării Valorii s-ar ocupa în principal de cultivarea valorii umane, după modelul principial de abordare prezentat în capitolul anterior, primul său Secretariat de Stat, care va gestiona valoarea umană, îndeplinind aproximativ funcţiunile actualului Minister al Educaţiei, dar cu valenţe mult mai ample. Cultivarea valorii umane se va face printr-un sistem de învăţământ în care accentul se va pune pe educaţia de la distanţă, flexibilă pentru a putea acoperi marea diversi­tate a domeniilor de interes ale oamenilor, dar păstrând un nucleu formativ bine gândit şi epurat de false ori vetuste valori care să ofere un sistem de valori comun, de referinţă, tuturor membrilor societăţii. Aprecierea rezultatelor acestei activităţi se va face prin aceleaşi mijloace obiective, ştiinţifice, de testare şi evaluare, care vor căpăta o mare răspândire în societatea umanistă. Al doilea Secretariat de Stat din acest Departament – cel ce se va ocupa de cultivarea valorii materiale – va îndepli­ni în linii mari funcţiile ministerelor ce reglementează azi activităţile de prelucrare tehnologică – Industriilor, Agricul­turii etc. In sfârşit, Departamentul de Stat al Fructificarii Va­lorii se va ocupa în principal de armonizarea („match-making”) între valoarea individuală şi necesităţile societăţii: primul său Secretariat de Stat va direcţiona „omul potrivit la locul potrivit”, după criterii ştiinţifice, obiective şi după principiul umanist al coerciţiei minime. Direcţionarea însă nu are sensul simplist şi planificat din ziua de azi, ci îl are pe cel de creare a cadrului gen­eral optim pentru ca fluxul de valoare de la om la societate să se desfăşoare neîmpiedicat, neforţat şi fără abateri de la circuitele fireşti. Al doilea Secretariat de Stat al acestui Departament se va ocupa de fructificarea valorii materiale: în principal, el va ges­tiona tehnologia pentru folosirea ei în scopurile arătate mai sus, îndeplinind partea aplicativă şi de dezvoltare a funcţiilor actualelor Ministere ale Cercetării şi Dezvoltării.

Până în prezent în acest capitol am vorbit mai mult despre idei, mecanisme şi instituţii în societatea umanistă, şi mai puţin despre oamenii care vor implementa acele idei, vor pune în mişcare acele mecanisme şi vor popula acele instituţii. Fără îndoială însă că problema ierarhiei formale şi informale şi a lanţului decizional este la fel de importantă în societatea umanistă ca şi în oricare altă societate şi că existenţa unei doc­trine coerente şi a unor mecanisme şi instituţii funcţionale cre­ate pe baza acelei doctrine nu sunt suficiente pentru buna funcţionare a societăţii, un rol primordial în aceasta revenin- du-i omului din interiorul mecanismelor şi instituţiilor, încercăm să răspundem în cele ce urmează unor posibile întrebări de genul „cine va conduce instituţiile umaniste”, „cum se vor pune în operă cele propuse în acest capitol” etc.

Să punem problema în cadrul ei cel mai general: existenţa diferenţelor naturale de valoare între oameni, existenţa unei distribuţii statistice (probabil gaussiene) a valorii la scara populaţiei conduc la concluzia posibilităţii optimizării funcţionării societăţii prin elite. Dar experienţa istorică arată că această abordare conduce, mai devreme sau mai târziu, către o situaţie ce o vom denumi prin termenul „elitism” şi al cărui conţinut îl vom defini în cele ce urmează. Numim elitism sistemul de ierarhizare socială informală sau chiar formală în care, pornindu-se de la criteriul supremaţiei valorii, în reali­tate se stabileşte o ierarhizare după un set sau altul de criterii arbitrare, aflate într-o corelaţie mai strânsă sau mai laxă, mai stabilă sau mai instabilă în timp cu valoarea. Istoria prezintă numeroase exemple de societăţi în care un grup de oameni s-a constituit în elită de stirpe, de diplomă, de mandat sau de reputaţie, încetând să mai fie elită de valoare. Influenţa lor în obşte a încetat de a mai decurge direct din valoare şi prestigiul lor, din fertilitatea ideilor, din capacitatea superioară de argu­mentaţie şi dialog şi ei şi-au căutat legitimitatea în acte nor­mative şi decizii de birou, în acest scop implicându-se în lupta pentru putere şi urmărind explicit să fie înscăunaţi sau, mai grav, să se înscăuneze în fotoliile marilor decizii politice.

Aşadar elitismul în sensul de mai sus falsifică valorile prin confuzia mijloacelor cu scopurile: criteriile de valoare – di­plome de studii, grade ştiinţifice, militare, diplomatice etc., numărul de lucrări publicate, decoraţiile, insignele sau alte semne distinctive, aparteneţa la academii şi altele similare – care în realitate sunt doar mijloace de estimare a valorii, ajung a fi confundate cu valoarea în sine. Iar scopul oamenilor ambiţioşi, cu aspiraţia de a juca un rol important în societate, încetează de a fi cel de dobândire a valorii şi devine cel de îndeplinire a acestor criterii artificiale care simulează va­loarea. Autoritatea lor în societate nu mai este dată de valoare, ci de apartenenţa lor la elită, ceea ce presupune în mod real îndeplinirea acestor criterii, dar presupune în mod fals exis­tenţa cu necesitate a valorii. Apare aşadar paradoxul că de multe ori nu mai aparţine elitei cel care gândeşte corect, ci este considerată gândire corectă cea a celui ce aparţine elitei.

Regăsim aici o problemă pe care am mai întâlnit-o deja pe parcursul lucrării: faptul că înlocuirea unui fenomen real cu un criteriu preconceput de evaluare a acelui fenomen tinde cu timpul să sterilizeze actul de control al respectivului fenomen, înlocuirea evaluării fenomenului economic în ansamblul lui cu criteriul profitului, conduce în timp la instabilitatea sistemului capitalist. înlocuirea evaluării fenomenului social cu criteriul egalitarismului conduce în timp la instabilitatea sistemului comu­nist. înlocuirea elitei cu elitismul, a valorii cu un criteriu sau al­tul, cu o patalama sau alta, conduce în timp la compromiterea actului de conducere. Subliniem caracterul dinamic şi folosirea repetată a sintagmei „în timp” la aceste observaţii: un criteriu adecvat poate reprezenta o măsură acceptabilă la un moment dat a valorii pe care o măsoară, el poate aproxima destul de bine acea valoare, dar aproximaţia admisă, chiar şi mică, tinde să-şi acumu­leze efectele cu trecerea timpului şi, în cazul fenomenelor sociale, cu schimbarea garniturii de oameni care operează criteriile.

Aceste consideraţii ne permit să generalizăm o temă care, şi aceasta, a revenit recurent pe parcursul lucrării: cea a rapor­tului dintre abordarea reactivă şi abordarea anticipativă, din­tre „feedback” şi „feedforward”, în controlul unui anumit fenomen. Utilizarea de criterii stabilite artificial care nu măsoară real efectele unui fenomen ci anticipează calitativ şi/sau cantitativ anumite efecte, adică abordarea de tip „feed­forward”, are dezavantajul, chiar şi în cazul alegerii unor cri­terii de bun-simţ, corelate pozitiv cu efectul scontat, al impre­ciziei şi al „alunecării” în timp a adecvării criteriului, de multe ori prin integrarea cumulativă a erorilor de aproximare. Utilizarea de măsurători reale ale efectelor unui fenomen (supusă şi aceasta impreciziei, chiar dacă printr-o măsură mai mică) adică abordarea de tip „feedback”, suferă şi ea un incon­venient de natură dinamică – lentoarea răspunsului, dictată de dinamica intrinsecă a fenomenului: nu poţi să măsori un efect înainte ca acesta să se producă.

O cursă foarte periculoasă a utilizării indiscriminate de cri­terii, în general de abordări de tip „feedforward”, este un tip de decuplare de realitate pe care îl numim „paradoxul premian­tului”. Un anumit individ poate să se specializeze atât de bine pe satisfacerea formală a criteriilor fără a intra în adâncimea fenomenului studiat, încât să satisfacă foarte bine respectivele criterii fără însă ca în viaţă să dea rezultate remarcabile, să devină o valoare consacrată. După cum poate surveni şi fenomenul invers, „paradoxul repetentului”, al individului care nu poate satisface sau nu este interesat de satisfacerea for­mală a unor criterii, întrucât este mult mai preocupat de apro­fundarea fenomenelor şi poate sfârşi prin a se impune în socie­tate pe această cale. Evident, avem în vedere cele două para­doxuri în situaţii de competiţie loială şi nu în situaţia în care valoarea anticipată nu se transformă în valoare consacrată din cauza neloialităţii competiţiei sociale – situaţie destul de frecvent întâlnită în societăţile preumaniste.

Prin urmare, în abordarea unor fenomene de mare com­plexitate, cum este fenomenul social, se impune un mix de abordări de tip „feedforward” şi de tip „feedback”, de criterii anticipative multiple, corect alese (am pus în evidenţă mai sus, repetat, inconvenientele monocriterialismului) şi de rezultate reale, măsurate cu precizie. De altfel, societăţile de succes au aplicat din totdeauna, intuitiv, această dublă abordare, în timp ce insuccesul a fost adus uneia sau alteia dintre societăţi de renunţare la ea. Dar dubla abordare nu este suficientă pentru succes: esenţială rămâne prelucrarea corectă a semnalelor („comenzilor”) transmise către societate şi a reacţiilor („răspunsurilor”) acesteia. A încerca să abordezi actul de con­ducere ca pe un algoritm şi nu ca pe un fenomen de cercetare ştiinţifică dinamică riscă a conduce la eşec, chiar în cazul unei abordări anticipativ-reactive şi multicriteriale. Una dintre cursele gândirii algoritmice este de pildă sacrificarea sporului de informaţie utilă rezultată din experienţa reală, decurgând din sacrificarea alternativelor: eu iau decizia X, anticipând („feedforward”) că ea va fi bună, şi dacă urmare a acestei decizii fenomenul se îndreaptă în chip satisfăcător („feedback”) spre scopul dorit, continui să o aplic; dar nu voi putea afla vreo­dată dacă soluţia alternativă Y ar fi fost bună sau proastă şi dacă nu cumva, bună fiind, ar fi fost chiar mai bună decât soluţia X. Exemplul cel mai tipic de asemenea incertitudine este decizia de tip „feedforward” a numirii unui om de către societate sau de către un patron într-o poziţie executivă oare­care (ministru, director etc.). Dacă omul nu dă satisfacţie (măsurabilă prin „feedback”) este înlocuit; dar dacă el dă sa­tisfacţie şi nu este înlocuit, nu se va putea şti dacă contracan­didatul ar fi dat sau nu mai multă satisfacţie.

In ceea ce ne priveşte am aplicat practic, cu succes, teoria mixului de abordări anticipative şi reactive în viaţa economică, în realitatea economică, sub numele de „metoda reinvestiţiilor iterative” sau „metoda cusutului”. Aceasta constă în esenţă într-o succesiune de paşi în dezvoltarea unei afaceri, în care paşii de tip reactiv – obţinerea de profit maxim, prin manage­mentul corect al activelor disponibile – alternează cu paşii de tip anticipativ – folosirea integrală şi eficientă a acestui profit pentru crearea de noi active economice. Prin umanism, pro­punem generalizarea modalităţilor de control al sistemului ce stau la baza „metodei cusutului” de la economic la întreaga viaţă socială, respectiv utilizarea în tandem a metodelor de tip „feedforward” şi de tip „feedback”, cu interpretarea în timp real a semnalelor către societate şi a reacţiilor acestora, din per­spectiva doctrinei umaniste. Un mix de criterii anticipative bine alese şi de rezultate corective precis măsurate va permite decidentului din societatea umanistă, ales pe criteriul valorii prin metodele şi cu precauţiile arătate pe parcursul acestui volum, să ia deciziile cele mai favorabile. Să analizăm de exem­plu cum va ridica societatea umanistă incertitudinea rezultată din sacrificarea alternativelor decizionale pusă în evidenţă mai sus. Răspunsul este că ea nu va elimina această incertitu­dine, dar va minimiza până aproape de eliminare efectele ei negative, întrucât soluţia X (candidatul X la funcţia executivă) şi soluţia (candidatul) Y sunt de valori apropiate şi înalte, cei doi candidaţi fiind selecţionaţi din acelaşi grup de specialişti ce au parcurs etapele de identificare, selecţionare, promovare şi utilizare a valorii lor manageriale specifice umanismului, prin urmare efectele folosirii unuia în locul celuilalt sunt minore.

Practic în abordarea concretă a problemei selecţiei oame­nilor ne vom baza într-o primă etapă – înainte ca aplicarea sis­temului umanist de identificare-selectare-dezvoltare-utilizare a valorilor, adică de cultivare a valorii, să înceapă a-şi da roadele – pe conceptul de valoare consacrată sau confirmată, introdus anterior. Aceasta nu înseamnă că la acest criteriu de tip „feed­back” se va renunţa complet în viitor, dar ponderea va fi întrucâtva diminuată, în acea etapă viitoare el funcţionând în paralel şi la paritate (conform concepţiei mai sus dezvoltate) cu criteriul de tip „feedforward” al valorii cultivate. Mecanismul efectiv prin care valoarea consacrată se poate insera în ţesutul social contribuind cel mai eficient la transferarea valorii din­spre elite înspre societate, cu evitarea cursei elitismului, poate îmbrăca de pildă următoarea formă. Indivizii care demon­strează realizări personale remarcabile, incontestabile, în planul creaţiei spirituale şi materiale capătă de la societate un statut formal care să le recunoască rolul de „locomotive” ale societăţii (a se remarca în fraza anterioară utilizarea con­juncţiei logice şi în locul posibil al disjuncţiei logice sau: aceas­ta elimină din rândul „locomotivelor” două tipuri umane cu valoare socială incontestabilă, dar incompletă: tipul „poet” pur, creator în domeniul spiritual, dar “inapt” în cel material, care nu-şi poate materializa singur creaţia în efecte social­mente benefice, la întreaga valoare a acestei creaţii, şi tipul „negustor” pur, creator în domeniul material dar care nu poate extrage singur componenta conceptualizabilă, generalizabilă, comunicabilă, deci socializabilă, din experienţa sa directă). Rolul social al „locomotivelor” constă în transferul către comu­nitate al sistemului de valori care le-a asigurat succescul per­sonal: experienţa profesională nemijlocită, metodologia de abordare a problemelor creaţiei, tehnici personale, euristice, de utilizare a bugetului energie-timp, utilizarea motivaţiilor pentru asigurarea succesului, spiritul şi stilul personal, con­cepţia despre lume şi viaţă. Dar transferul acestor valori de natură subtilă nu se pretează însuşirii unor reguli într-un reţetar al comportamentului de succes, el presupune contactul uman direct, sistematic, bazat pe compatibilitate nu numai intelectuală ci şi psihică şi, de asemenea, un tip special de dăruire, de altruism, din partea celui care iradiază aceste va­lori. Metoda concretă de organizare a acestui tip de transfer complex de cunoştinţe, sau mai bine zis de cunoaştere, este cel prin care fiecare individ care reprezintă un centru de iradiere de valoare consacrată (o „locomotivă”) este înconjurat de un număr de emuli cu care se află în contact personal sistematic (după modelul şcolilor filozofice din Grecia antică). Evident, funcţia de iradiere a valorii consacrate, de „locomotivă”, nu este retribuită: nici societatea nu poate comensura în bani importanţa serviciului astfel obţinut de la anumiţi membri ai săi, şi nici aceşti membri nu sunt în situaţia de a putea fi moti­vaţi printr-un salariu. Dar această funcţie este însoţită de o recunoaştere importantă, informală şi chiar formală din partea societăţii. In funcţie de numărul de emuli care benefi­ciază la un moment dat sau au beneficiat de-a lungul timpului de iradierea de valoare consacrată din partea unui anumit individ, în funcţie de măsura în care emulii săi se impun la rândul lor în societate şi devin la rândul lor valori consacrate, acesta va fi cooptat în organisme de consiliere şi decizie în probleme de ale comunităţii de nivel din ce în ce mai înalt, până la Consiliul Suprem de Strategie a ţării.

Orice organizare socială e însă sortită eşecului dacă nu îşi prevede măsuri şi instituţii eficiente contra infracţionalităţii, întrucât în acest caz survine o fatală cursă socială: oricât de puţini procentual ar fi cei înclinaţi către infracţiune, ei îşi vor putea desfăşura activitatea nestingherit, ceea ce va antrena din ce în ce mai mulţi cetăţeni în această activitate. Atunci când majoritatea cetăţenilor, care sunt doritori de justiţie fără însă a fi nişte fanatici apărători ai acesteia, constată că infracţiunea e premiată prin roadele sale, iar obedienţa faţă de lege e pedepsită prin aceea că infracţiunea îi loveşte cu impunitate pe cei care respectă legea, ei se transformă treptat în infractori pentru că aceasta devine singura modalitate de a supravieţui. De aceea societatea umanistă va păstra, completa şi moderniza arsenalul actual de arme împotriva infracţiunii. Justiţia în societatea umanistă va fi nu numai independentă de celelalte autorităţi în stat, dar şi echilibrată cu acestea, evitându-se o posibilă „dictatură a puterii juridice”. Modalitatea de realizare a acestui deziderat este legată de principiul incertitudinii minime, propriu umanismului, şi pe care îl vom dezvolta în continuare pornind tocmai de la acest exemplu al justiţiei.

In societăţile actuale justiţia îndeplineşte două funcţii esenţialmente diferite, dar care tind să fie confundate. Prima funcţiune este aceea de a stabili adevărul juridic cu privire la faptele cetăţeanului X, a doua – cea de a încadra juridic aceste fapte în sistemul de legi valabile la un moment dat, de unde decurg consecinţele stabilite prin aceste legi. Aşadar prima funcţiune este una de cercetare – similară cercetării ştiinţifice – adică o încercare de aflare a unui adevăr ascuns de ignoranţă sau de incertitudine, pentru stabilirea „adevărului juridic”, în timp ce cea de-a doua este una de judecată, adică de aplicare a unui aparat logic admis ca valabil asupra unor fapte concrete presupuse ca adevărate, „adevărul juridic” fiind considerat cea mai bună aproximare a adevărului la care societatea are acces cu instrumentele de care dispune la un moment dat. Evident, cea de-a doua funcţiune este legată de mai puţine incertitudini şi este mai previzibilă, silogismul logic „oricine a comis cutare faptă va primi cutare pedeapsă, X a comis cutare faptă, deci X va primi cutare pedeapsă”, fiind relativ uşor de aplicat, atâta vreme cât aserţiunea „X a comis cutare faptă” a fost admisă ca adevăr juridic. Mai dificil şi legat de incertitudini este de a sta­bili dacă într-adevăr X a comis respectiva faptă, în condiţiile în care acuzarea o afirmă iar el o contestă, adică de a stabili adevărul juridic care, considerat a fi adevărul absolut, va intra ca atare în silogism. Nu e mai puţin adevărat că, în condiţiile unui text de lege formulat ambiguu, imprecis, vag sau în alt mod inadecvat, şi partea de încadrare juridică poate fi legată de incertitudini; totuşi principala sursă de incertitudine rămâne partea de stabilire a adevărului juridic, deci aici este principala sursă de erori judiciare. Iar când vorbim despre erori judiciare avem tendinţa de a ne gândi în primul rând la situaţia revoltătoare în care un nevinovat este condamnat pen­tru o faptă pe care nu a comis-o: dar la fel de nocivă este şi eroarea judiciară care se petrece atunci când un vinovat nu este condamnat pentru o faptă pe care a comis-o. Victimele sale, trecute şi viitoare, sunt la fel de nedrept pedepsite ca şi nevinovatul din cazul anterior, iar răul care se produce prin acest al doilea tip de eroare judiciară este poate chiar mai mare, deoarece victimele infractorului nepedepsit pot fi mai multe prin repetarea de mai multe ori a infracţiunii.

Aşadar eforturile societăţii umaniste se vor concentra asupra micşorării incertitudinii privind valoarea de adevăr a faptelor, şi aceasta nu numai în domeniul juridic, dar în toate domeniile socialului. Justiţia se întemeiază pe o serie de pro­ceduri stabilite cu sute de ani în urmă în scopul nobil de a pre­veni erorile judiciare posibile în cazul incertitudinii: dar tehnologia modernă poate micşora aceste incertitudini, şi dacă nu o face e pentru că de multe ori este împiedicată de aceste proceduri devenite între timp adevărate dogme. Ce ne împiedică, altceva decât o opoziţie bazată pe proceduri stabilite în temeiul realităţii de acum câteva secole, să facem uz pe scară mai largă de tehnologiile care ne stau astăzi la dispoziţie pentru aflarea adevărului de la o persoană fără agresarea acesteia? – de tipul detectorului de minciuni şi altele. Argumentul impreciziei lor nu stă în picioare atâta vreme cât ele nu ar fi determinante, ci doar auxiliare în stabilirea adevărului juridic; de altfel e discutabil dacă anumite tipuri de probe admise azi în justiţie conform procedurilor străvechi, cum ar fi proba cu martori, au o precizie şi o veridicitate mai mare decât tehnologiile moderne. Ce s-ar întâmpla dacă de pildă s-ar stabili prin lege că ori de câte ori apar versiuni con­tradictorii asupra faptelor din partea părţilor aflate în conflict, orientarea cercetării (deci nu adevărul juridic) să fie stabilită prin efectuarea probei cu detectorul de minciuni asupra ambe­lor părţi? Indiferent de efectul benefic sau neutru (căci negativ nu are cum să fie) asupra unuia sau altuia din cazurile indi­viduale, efectul global ar fi o diminuare a tentativelor de obţinere a unui verdict nedrept din partea justiţiei, deoarece cel puţin o parte dintre cei care se prezintă în justiţie cu intenţia de a minţi vor fi descurajaţi să o facă. Ce s-ar întâm­pla dacă în locurile de muncă în care există posibilitatea prac­ticării corupţiei s-ar stabili prin lege obligativitatea supunerii tuturor angajaţilor la testul poligraf? – nu cu scopul de a-i penaliza, dar cu cel de a trage un semnal de alarmă, a întări atenţia şi a orienta cercetările spre posibile alte indicii de corupţie, în cazul celor semnalaţi că nu au trecut testul. Evident, efectul global ar fi o descurajare a intenţiilor de corupţie încă din faşă.

Impunerea tehnologiei moderne ca instrument de micşorare a incertitudinii, de favorizare a adevărului obiectiv în socie­tate, este un trend care, credem, se va impune oricum în ciuda unor tabu-uri bazate de o tradiţie ce şi-a avut raţiunea de a fi cândva, dar care raţiune de a fi a dispărut între timp sau a devenit minoră în comparaţie cu raţiuni superioare de bine social şi individual. Să dăm exemplul tabu-ului dreptului la intimitate al cetăţeanului: dar nimeni nu protestează atunci când un mare magazin instalează camere de luat vederi peste tot, violând acest drept chiar într-un loc public dar asigurând astfel reducerea infracţionalităţii. La Londra – citadelă tradiţională a drepturilor şi libertăţilor individuale – capătă extensie practica monitorizării prin camere de luat vederi a locurilor publice – lucru care a permis identificarea, prinderea şi condamnarea multor infractori şi care i-a descurajat pe mulţi alţii. Cât despre Internet, acesta a ajuns un fel de spion al sufletelor noastre, care azi poate ca, analizându-ne statistic preocupările, preferinţele şi căutările, să determine simplist dar funcţional profilul nostru psihologic, dorinţele, aspiraţiile, visele noastre mai precis decât o facem noi înşine. Actualmente aceste informaţii acumulate pe scală uriaşă sunt folosite doar pentru a ne vinde cu mai multă uşurinţă anumite produse în folosul unor comercianţi. Dar aceeaşi informaţie, plătită cu preţul violării intimităţii noastre – dar acest lucru se întâmplă deja oricum şi e inevitabil – ar putea fi folosită în scopul pre­venirii infracţiunii sau în alt mod pentru sporirea binelui social.

Credem că trebuie să ne obişnuim cu ideea că micşorarea incertitudinii în viaţa socială este o raţiune superioară faţă de care unele dintre normele tradiţionale trebuie să se încline. Credem că, prin analogie cu principiul liberal conform căruia tot ceea ce nu e interzis de lege e permis, trebuie asimilat prin­cipiul vizând informaţia că tot ceea ce nu e protejat în mod spe­cific la difuzare este transparent. Cazurile de informaţie care poate şi trebuie să fie ocultată trebuie definite concret prin lege şi justificate printr-un interes vizând binele social şi în orice caz ele trebuie să constituie excepţia şi nu regula. Iar restul informaţiei trebuie să fie publică, afişată „pe Internet”, şi ocultarea sau falsificarea ei trebuie să fie pedepsită cu seve­ritate. O serie de efecte sociale negative ar putea fi împiedicate în acest fel: dacă starea civilă a oricărui cetăţean ar fi accesi­bilă „pe Internet”, n-ar mai fi posibilă de pildă bigamia; dacă starea proprietăţii fiecărui cetăţean ar fi accesibilă „pe Internet” n-ar mai fi posibile o serie de escrocherii vizând duble vânzări, vânzări de proprietăţi inexistente etc; dacă cazierul juridic al fiecărui cetăţean ar fi accesibil „pe Internet”, multe parteneriate indezirabile ar fi evitate ş.a.m.d. (am pus între semnele citării sintagma „pe Internet” deoarece ne refe­rim la o reţea de comunicare de tipul actualului Internet, va­lorificând resursele tehnologice şi bucurându-se de accesibili­tate universală, dar evident nu putem ştie ce formă concretă va îmbrăca acest sistem peste un număr de ani. Extrapolând realitatea actuală, pentru depozitarea de informaţii oficiale având relevanţă juridică, precum cele de mai sus, trebuie avute în vedere „site”-uri cu confirmare oficială şi protejate efi­cient faţă de intervenţii neautorizate).

Prin urmare în societatea umanistă vor exista instituţii specializate dedicate micşorării incertitudinii şi asigurării transparenţei informaţiei pe o scală uriaşă prin comparaţie cu ziua de azi. O posibilă configuraţie a acestor instituţii ar putea fi cea bazată pe un Minister al Achiziţionării şi Prelucrării Informaţiei, ce ar asista toate celelalte instituţii să funcţioneze în condiţii de incertitudine redusă. Un departament al său s-ar putea ocupa de pildă cu informaţia relevantă privind stabilirea adevărului juridic în justiţie, un altul cu cea economică nece­sară Ministerului Armonizării Producţiei cu Consumul, un altul cu informaţia civilă. Aşa cum am arătat, în opinia noas­tră orice document, act sau acţiune care implică autoritatea publică trebuie să apară „pe Internet”. Printre aceste operaţii cărora le dorim transparenţă reală şi la zi se numără: tran­zacţii (acte de vânzare-cumpărare) între persoane juridice şi/sau fizice, contracte notariale de orice fel, diplome de studii, certificate de stare civilă, bugete ale societăţilor comerciale, declaraţii fiscale, proprietăţi (cadastru), informaţii relative la actul de justiţie (procesul pe rol, sentinţe, arhivă), amenzi, intrări-ieşiri din ţară ale persoanelor, achiziţii publice, salarii/venituri totale/averi ale bugetarilor şi ale persoanelor ce îşi câştigă venituri din întreprinderi cu capital de stat etc. Să observăm că cea mai mare parte din aceste tipuri de infor­maţie sunt şi în ziua de azi, în principiu, publice, dar accesul la ele este atât de incomod încât nu sunt de mare folos pentru luarea unei decizii operative, mai ales când aceasta presupune intercorelarea de informaţii de sorginte diferită. Un capitol separat în această activitate îl constituie informaţia publică obiectivă şi uşor accesibilă referitoare la fiecare om politic: suc­cesiunea partidelor prin care a trecut, a funcţiilor publice pe care le-a îndeplinit – cu precizarea stării interesului public pe care l-a gestionat la preluarea şi la predarea gestiunii – dinami­ca creşterii averii personale (actualizată la şase luni), arhiva declaraţiilor politice şi ideologice etc. Raţiunea de a fi a acestor măsuri este micşorarea incertitudinii în toate domeniile, iar o sursă majoră de incertitudine îşi are originea nu atât în lipsa informaţiei, cât şi în prezentarea ei trunchiată, cu ocolirea punctelor critice, ori pur şi simplu în cantitatea imensă de informaţie care ne agresează şi care, prezentată nestructurat, face imposibilă utilizarea ei din considerente de timp şi de efort. De pildă: dacă aş avea timp să caut în sursele de infor­maţie publică – colecţiile de ziare de exemplu – aş putea afla că politicianul X, care azi îmi cere votul în numele valorii Y, cu zece ani în urmă milita vehement contra acestei valori, deci ar putea fi un oportunist. Dar de regulă eu nu-mi consum timpul cu o astfel de anevoioasă căutare şi aleg în necunoştinţă de cauză.

Evident, organizarea sistemului de achiziţie, stocare şi acces facil la un asemenea imens număr de date, asigurarea corectitudinii datelor şi protecţia faţă de hackeri, aducerea lor la zi cu operativitate şi asigurarea girului oficialităţii în privin­ţa veridicităţii conţinutului lor – în condiţiile în care violarea transparenţei, dar şi cea a caracterului secret al informaţiei sunt aspru pedepsite – presupun organizarea unei instituţii de stat pentru îndeplinirea acestor funcţiuni având ca obiect informaţia, vizând reducerea incertitudinii şi prin intermediul ei binele public. Ca orice instituţie publică din societatea umanistă şi Ministerul Achiziţiei şi Prelucrării Informaţiei se bazează pe o interacţiune fertilă public-privat, în care sectorul privat îşi aduce contribuţia sa de dinamism şi iniţiativă, iar sectorul public pe cea de responsabilitate faţă de binele social. Interferenţa public-privat este o direcţie de dezvoltare întru totul corespunzătoare spiritului umanist, ea vizând valorifi­carea unor rezerve neexploatate de utilităţi prin conjugarea unor direcţii aparent antagonice: cea privată – orientată spre profit dar cu sacrificarea binelui social şi echităţii – şi cea pu­blică – orientată pe social, dar cu sacrificarea iniţiativei, inovaţiei, progresului. Dar interferenţa public-privat este şi zona de predilecţie a înfloririi corupţiei, în condiţii de incerti­tudine şi semitransparenţă a informaţiei. Este motivul pentru care în societatea umanistă ar putea funcţiona în mod perma­nent o instituţie specializată – Ministerul Anticorupţiei – com­ponentă a executivului, din motive de operativitate, cuvântul final în stabilirea existenţei acestei infracţiuni revenind fireşte Justiţiei, care şi ea va avea un departament specializat în acest sens. Dar prin funcţionarea sa această instituţie ar putea îndeplini, printre altele necesare, funcţiunea socială de echili­bru între puterea juridică şi celelalte puteri din stat, ea sta­bilind necesarul „feedback” de corecţie pentru cazul când ele­mente ale puterii juridice consideră că pot să funcţioneze autonom, necontrolat, deasupra legii şi la adăpost de orice pedeapsă. îndeplinind o funcţie deosebit de delicată în socie­tate, persoanele din aparatul de combatere a infracţionalităţii şi în special cele din sistemul justiţiei trebuie să fie recompen­sate corespunzător importanţei sociale a muncii lor, dar şi pedepsite exemplar, prin lege, mai mult decât cetăţeanul de rând în cazul în care încalcă legea. Ele trebuie să înţeleagă, în plus, că în cazul lor societatea are datoria să fie mai activă în monitorizarea şi urmărirea activităţii, în culegerea de infor­maţii susceptibile de a fi relevante pentru posibile cazuri de corupţie, că este în primul rând datoria lor de a nu genera incertitudine prin activitatea lor şi că ascunderea lor în spatele principiului prezumţiei de nevinovăţie legitimează declanşarea de către societate a unor ample cercetări vizând posibila activitate infracţională. Dacă binele public impune transparenţa pentru viaţa cetăţeanului de rând, cu atât mai mult impune el transparenţă mergând poate până la sacrifi­carea unor comodităţi cum ar fi dreptul la intimitate şi la viaţă personală pentru categoria restrânsă de cetăţeni care, ges­tionând legea, sunt susceptibili să producă mult mai mult rău social prin nerespectarea ei decât omul de rând. Limitarea unor drepturi şi libertăţi pentru unele categorii socio-profe- sionale, când acest lucru corespunde unui interes public major, se practică de altfel în mod tradiţional chiar şi în cele mai libe­rale societăţi – vezi limitarea drepturilor politice ori de liberă asociere în cazul militarilor şi chiar al magistraţilor.

Un alt minister la care am făcut deja referire este cel al Armonizării Producţiei cu Consumul, acesta fiind principala problemă economică a societăţii umaniste. După cum am ară­tat, principala problemă a societăţii socialiste era producţia: din cauza deficitului de iniţiativă şi de muncă (chiulul, munca în zadar şi simularea muncii fiind fenomene curente în acea orânduire lipsită de responsabilitatea proprietăţii individuale) comunitatea era într-o perpetuă stare de penurie sau în cel mai bun caz de insecuritate şi ameninţare cu penuria. Din punctul de vedere al piramidei Maslow-Voiculescu, aceasta înseamnă că pentru mulţi oameni nevoile de pe treptele infe­rioare erau incomplet satisfăcute, ceea ce împiedica evoluţia spre satisfacerea nevoilor de pe treptele superioare. După cum am arătat, totuşi, sistematic şi nu excepţional aceste nevoi inferioare puteau fi scurtcircuitate şi o minoritate substanţială putea evolua în sus pe treptele piramidei; pentru majoritate însă, subsatisfacerea frustrantă a nevoilor materiale conducea la un comportament obsesiv în legătură cu aceste nevoi. In capitalism, dimpotrivă, principala problemă este desfacerea cu profit a unui substanţial surplus cantitativ şi sortimental de produse. Aceasta conduce către o suprasatisfacere sistematică a nevoilor de pe treptele inferioare, cu blocarea pentru mulţi (nu toţi, evident) a accesului către treptele superioare şi cu instaurarea unui alt tip de comportament obsesiv: cel al per­suasiunii întru cumpărare, care „îi împinge marfa pe gât” clientului şi care are ca efect suprasatisfacerea nevoilor mate­riale. Rolul unui Minister al Armonizării – doar în aparenţă şi superficial similar cu cel al actualelor ministere economice – ar fi acela de a sesiza gradul de satisfacere a nevoilor de pe o treaptă sau alta la scara întregii societăţi şi de a proiecta cir­culaţia pe treptele piramidei Maslow-Voiculescu astfel încât să se stabilească mereu căi libere preferenţiale către treapta superioară de îndată de treapta inferioară este satisfăcută în măsură corespunzătoare. Dacă nevoile de pe o anumită treaptă ajung să fie satisfăcute în proporţie de 70%-80%, se declan­şează mecanisme prin care impedanţa (opoziţia) faţă de satis­facerea respectivei nevoi începe să crească (de exemplu, limita­rea profitului celui care ar putea fi tentat să tindă la suprasa­tisfacerea respectivei nevoi), iar impedanţa faţă de satisfa­cerea nevoii imediat superioare începe să scadă. Evident, organizarea unei asemenea activităţi pe o scală care ia în calcul totalitatea categoriilor sociale, totalitatea indivizilor şi totali­tatea nevoilor lor ar fi fost de neconceput într-o lume lipsită de tehnologiile de azi în materie de IT; dar azi ea e tehnic posibilă, realizarea e doar o chestiune de voinţă politică! O altă funcţie strategică a Ministerului Armonizării ar fi menţinerea în per­manenţă a unei pieţe libere cu destul de mulţi competitori ca să se asigure în mod natural competiţia loială, şi nu asigurarea loialităţii prin măsuri coercitive care pot oricum fi eludate. El trebuie să aibă intervenţii corective faţă de toate tendinţele de distrugere a pieţei, de exemplu printr-o posibilă preeminenţă a politicului şi administrativului asupra economicului, sau de autodistrugere a pieţei prin autoconsumul competiţiei.

Alte instituţii executive pot fi gândite prin vagă şi distantă similaritate cu ministerele de azi. Ministerul Convecţiei Sociale va gestiona armonioasa poziţionare socială a indi­vizilor, în sensul convecţiei sociale discutate anterior, preluând şi unele funcţiuni ale actualelor ministere ale muncii şi pro­tecţiei sociale. Funcţia de apărare va fi gândită pe baze profe­sioniste şi nu ca un balast inevitabil pentru societate, ci ca o componentă activă a acesteia: de pildă, pornind de la raportul incontestabil dintre activitatea militară şi progresul tehnic, instituţia de apărare va îndeplini o serie de funcţiuni de cer­cetare ştiinţifică, rezultatele fiind puse la dispoziţie întregii societăţi. O structură executivă specială se va ocupa de ges­tionarea timpului liber al oamenilor, nu în sensul organizării acestuia dar în sensul creării cadrului pentru ca această acti­vitate să corespundă satisfacerii progresive a nevoilor de pe treptele piramidei Maslow-Voiculescu, favorizând abordarea treptei superioare în momentul potrivit din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor de pe treapta inferioară, după modelul pe care l-am prezentat deja. „Rădăcinile” acestei structuri executive pot fi găsite în actualele ministere sau departamente ale Turismului, Culturii, Tineretului şi Sportului.

In încercarea de a vizualiza o societate umanistă, trebuie să înţelegem că instituţiile societăţii umaniste vor avea de ges­tionat probleme destul de mult diferite de cele pe care le au de gestionat instituţiile de azi. De pildă Justiţia – a cărei sarcină dominantă va deveni încadrarea juridică a faptelor, stabilirea adevărului juridic fiind mult uşurată de strategia generală, extinsă la scara întregii societăţi, de micşorarea incertitudinii informaţionale – nu va avea decât sporadic de-a face cu tipul de infracţiuni cu care se confruntă Justiţia de azi. Cu tehnolo­gia angajată ferm în serviciul aflării cât mai precise a ade­vărului juridic, asigurării incoruptibilităţii aparatului coerci­tiv şi executării reale şi descurajante a pedepselor şi într-o societate angajată programatic în satisfacerea raţională a nevoilor omului, cu minimizarea frustrărilor, o bună parte din­tre infracţiunile stupide din ziua de azi, multe comise cu violenţă, nu se vor mai petrece. Credem că principalele in­fracţiuni cu care va avea de luptat justiţia umanistă vor fi următoarele trei:

• nerespectarea de contract, având ca efect tulburarea ar­moniei sociale. Forma extremă a acestei infracţiuni este corup­ţia, adică nerespectarea contractului cu societatea a celor împuterniciţi cu gestionarea legii, iar pedeapsa pentru această infracţiune va fi fără excepţie şi fără posibilitate de eludare cea maximă prevăzută în codul de legi.
• violarea transparenţei informaţiei, adică ascunderea, deformarea, falsificarea sau descompletarea de informaţie din clasa categorisită de societate ca fiind destinată publicului, ori împiedicarea accesului la acest tip de informaţie sau, dim­potrivă, comunicarea în condiţii sau către persoane neauto­rizate de informaţie din clasa categorisită de societate ca având regim restrictiv de difuzare.
• manipularea de masă, fie în scopuri economice, fie în sco­puri politice.

In plus faţă de aceasta, se va impune înfiinţarea unor insti­tuţii specializate ale Justiţiei pentru diferite domenii a căror importanţă pentru societate de-abia începe să se contureze. Va exista de pildă o Curte pentru Bioetică, specializată în pro­bleme privind intervenţia omului în cursul naturii vii, limitele şi normele acestei intervenţii. în materie de bioetică, suntem conştienţi că o atitudine conservatoare dusă până la extrem, de interzicere a dezvoltării ştiinţei, este şi inoportună şi imposi­bilă. Riscurile legate în special de dezvoltarea geneticii sunt foarte mari, dar ele trebuie abordate raţional şi conţinute şi nu trebuie interzis progresul ştiinţei pentru că el tot se va face în mod clandestin, iar efectele vor fi încă şi mai nocive. Din per­spectivă umanistă principalul pericol legat de intervenţia omu­lui în lumea viului este legat de posibilitatea distrugerii valorii conţinute în diversitate – concepţie care extrapolează viziunea umanistă asupra demografiei expusă anterior. Este aşadar ad­misibilă de pildă manipularea genetică destinată a favoriza o trăsătură valoroasă, cu condiţia de a nu introduce prin aceas­ta elemente de concurenţă neloială, dar nu este admisibilă ma­nipularea genetică ce riscă a distruge virtualităţi sub pretext că ele ar fi lipsite de valoare, pentru că nu se poate şti nicioda­tă ce potenţial de generare de valoare conţin acele virtualităţi.

O altă instituţie specializată a Justiţiei a cărei existenţă o anticipăm în societatea umanistă este Curtea pentru Creaţie şi Proprietate Intelectuală. în opinia noastră, şi în acest subiect la fel de controversat ca şi cel anterior, lucrurile tre­buie abordate cu maximum de atenţie, deoarece orice dezechilibru riscă să dăuneze binelui social: o favorizare exce­sivă a protecţiei proprietăţii intelectuale conduce la situaţia în care aceasta este tratată ca o investiţie oarecare şi deci achiziţionată şi gestionată după algoritmi orientaţi spre maxi­mizarea profitului, o neglijare a protecţiei demotivează şi seacă sursa de creaţie intelectuală. în primul caz creaţia inte­lectuală nu e folosită pentru că ar putea scoate de pe piaţă o creaţie intelectuală anterioară, controlată de acelaşi proprie­tar, şi care încă mai aduce profit; în al doilea caz ea e preluată de oricine fără ca creatorul să fie recompensat pentru munca sa şi mai ales fără ca el sau alţii ca el să fie stimulaţi a se dedi­ca creaţiei şi să aibă condiţiile de libertate materială necesare actului de creaţie. Şi în acest domeniu doctrina umanistă ne conduce, prin analogie cu conceptele dezvoltate anterior, la un punct de vedere propriu, societatea umanistă fiind o societate a cunoaşterii şi prin urmare fenomenul generării de cu­noaştere trezindu-i cu deosebire interesul. Gestionarea propri­etăţii intelectuale trebuie făcută de aşa manieră încât să nu genereze prin acumulare un monopol achiziţionabil conducând către fenomene de scală, dar să stimuleze totodată crearea de cunoaştere nouă şi utilizarea de proprietate intelectuală.

O altă instituţie separată a Justiţiei în societatea umanistă ar putea fi Curtea pentru Prevenirea Efectelor de Scală, extrapolare a activităţii Justiţiei din ziua de azi relative la le­gislaţia antitrust şi antimonopol – după cum am văzut, doctri­na umanistă recunoaşte drept efecte de scală cu efecte nega­tive asupra loialităţii competiţiei şi unele ce apar în alte domenii decât cel economic. De asemenea ar putea lua fiinţă o Curte pentru Protecţia Specificităţii şi Diversităţii Culturale, o Curte de Ciber-Etică sau o Curte pentru Delicte Ecologice sau Contra Generaţiilor Viitoare.

In privinţa sistemului politic din societatea umanistă, aces­ta va fi unul de reală democraţie, în contrast şi cu democraţia populară din timpul socialismului, şi cu democraţia formală capitalistă. Un element important al acestuia îl va constitui sistemul constituţional de penalităţi pentru neîndeplinirea de către partide a promisiunilor electorale. Politica trebuie să elimine din sânul ei demogogia, care este o modalitate de sporire a incertitudinii: ca şi în viaţa economică, viaţa socială sau în justiţie, umanismul urmăreşte sistematic şi pragmatic şi în viaţa politică reducerea incertitudinii. Electoratului expus la ideile umaniste îi vor fi clare câteva mecanisme sim­ple din comunicarea politică; printre altele, diferenţa dintre promisiunea electorală vagă, neangajantă, şi cea concretă, cu cifre şi date precise. A doua are o mult mai mare forţă de impact, de convingere, dar este şi purtătoarea unei mult mai

mari responsabilităţi din partea partidului care o emite. O asemenea abordare măreşte atât responsabilitatea clasei politice cât şi a electoratului. De exemplu dacă un partid promite că va folosi un anumit mijloc (de exemplu, privati­zarea) pentru a obţine o anumită îmbunătăţire a stării naţiunii, el câştigă alegerile, foloseşte respectivul mijloc şi starea naţiunii nu se îmbunătăţeşte, responsabilitatea e şi a electoratului şi a acelor care l-au manipulat să creadă în virtuţile respectivului mijloc. Dacă însă partidul promite o îmbunătăţire concretă a stării naţiunii, cu cifre şi termene, şi nu o îndeplineşte, atunci liderii săi pot fi penalizaţi nu numai „politic”, dar şi prin Justiţie, pentru neîndeplinire de contract.

Această abordare de principiu, îmbinată cu formele de reprezentare politică pe care le-am expus – rolul fracţionat, votul direct, votul continuu – va preveni şi incertitudinea gene­rată de demagogie, şi falsificarea mandatului popular de către clasa politică, şi efectele negative ce pot decurge din lipsa de responsabilitate şi maturitate ale clasei politice sau ale elec­toratului. Practic în momentul în care starea naţiunii se înrăutăţeşte şi aceasta nu este rezultatul unor reforme şi al unei tranziţii asupra căruia partidul aflat la putere a informat electoratul şi i-a cerut girul în cadrul promisiunilor sale elec­torale, guvernul cade prin efectul aplicării votului continuu cu valoare de moţiune de cenzură şi sunt organizate alegeri anti­cipate mult înainte ca efectele negative să se fi acumulat şi să devină o „moştenire grea” pentru viitorul guvern – reală sau utilizabilă ca scuză demagogică. Mai mult, în funcţie de natu­ra promisiunilor electorale încălcate şi de caracterul lor neangajant („not binding”) sau angajant („binding”) reprezentanţii responsabili ai partidului căzut de la putere pot suporta con­secinţe politice sau chiar penale ale nerespectării de contract electoral. Tot prin Constituţie se va statua principiul că, pe durata mandatului, indiferent de resursele lor, parlamentarii şi miniştrii trebuie să trăiască cu venituri corelate cu venitul mediu pe economie (de exemplu de 1,5 sau 2 ori acest venit mediu), pentru ca să simtă direct şi personal efectele modului în care conduc societatea, să înţeleagă din experienţă, nu din teorie cât de mult pot să-l solicite pe cetăţeanul de rând şi să aibă un stimulent individual pentru creşterea parametrilor de bunăstare ai întregii populaţii.

Şi în privinţa fiscalităţii, societatea umanistă îşi propune utilizarea progresivă, testarea şi – în caz de succes – adoptarea unei tehnici bazate pe principii noi de impozitare. Despre unul dintre acestea am vorbit deja – mai marea putere de decizie a cetăţeanului cu privire la utilizarea banilor săi prin introdu­cerea unei cote din impozit la dispoziţia contribuabilului. Alt principiu ar fi ca în paralel cu impozitarea progresivă pe venit să survină o impozitare regresivă pe aportul de cunoaştere. Pentru că e o diferenţă din punct de vedere al binelui social între cel ce şi-a obţinut venitul producând şi vânzând un pro­dus material care, odată consumat, nu mai poate fi util (satis­face o necesitate de consum) şi cel ce şi-a obţinut venitul pro­ducând şi vânzând un produs ce conţine în mod dominant cunoaştere şi care satisface o necesitate de acces, adică este util ori de câte ori cineva foloseşte acea cunoaştere, prin urmare uti­litatea lui se poate înmulţi la infinit, holografic, după numărul celor care îl accesează, fără ca prin aceasta produsul iniţial să se consume. In sfârşit, în materie de impozitare a proprietăţii, societatea umanistă va face distincţie între proprietatea activă şi cea pasivă, impozitând-o mult mai greu pe cea din urmă.

In ceea ce priveşte impozitele indirecte, avem de asemenea în vedere o abordare principial nouă. După cum ştim, în privi- legiocraţii taxele aveau tendinţa să exprime compensarea în bani, acordată privilegiocratului, pentru o licenţă oarecare pe care era la bunul lui plac să o acorde sau să nu o acorde: impo­zitul pe circulaţia mărfurilor (ICM-ul) din socialism nu era altceva decât expresia modernă a dreptului străvechi al feu­dalului de a permite sau nu trecerea mărfii pe domeniul său, iar bunăvoinţa deţinătorului acestui privilegiu se putea cumpăra cu bani. Acest tip de impozit indirect este înlocuit în arghirocraţie prin taxa pe valoarea adăugată (TVA), expresie a capacităţii acestui tip de societăţi de a adăuga valoare materială mărfii prin prelucrare într-o cantitate atât de mare încât există o veşnică tendinţă către supraproducţie de valoare (subliniem) materială. După cum am văzut, umanismul şi societatea axiocratică nu au a se teme nici de penurie, nici de supraproducţie materială, ele având ca obiectiv armonizarea producţiei cu consumul. Pentru favorizarea acestei armonizări impozitarea indirectă în umanism ar putea fi de natura unei taxe pe tulburarea armoniei (TTA) , cu următoarea semnifi­caţie concretă. La cumpărarea unui produs al cărui specific conduce către creşterea armonizării (un produs ecologic, un produs ce a fost fabricat „effortlessly”, un produs cu o proporţie mare de cunoaştere etc.) vom plăti o TTA mică, iar la cum­părarea unui produs al cărui specific conduce către scăderea armonizării (este fabricat prin utilizarea unui efect de scală dăunător pentru loialitatea competiţiei, distruge specificitatea şi diversitatea culturală etc.) vom plăti o TTA mare.

Dar elementul instituţional central al societăţii umaniste va fi, aşa cum am arătat, Sistemul de Corecţie (sau de Reglare) al societăţii, care veghează şi acţionează ca societatea să funcţioneze stabil, cu abateri cât mai mici faţă de punctul său de optim. După cum am văzut, acesta e un sistem complex şi difuz care îmbină instituţii, legi, cutume şi mentalităţi ce se formează şi armonizează în timp. Pentru această formare şi armonizare este necesară însă constituirea unei instituţii de coordonare a acestui sistem, care e în acelaşi timp una dintre instituţiile centrale şi definitorii ale societăţii umaniste. Această instituţie s-ar putea numi Centrul de Coordonare al Sistemului de Reglare a Societăţii şi ar putea avea două com­ponente principale: Consiliul de Coordonare şi Corpul de Experţi. Consiliul de Coordonare va fi ales pe criterii de reprezentativitate democratică şi va fi compus din liderii par­tidelor parlamentare, şeful statului, şeful guvernului, preşedintele Parlamentului (în umanism Parlamentul va fi, evident, unicameral), preşedintele Curţii Supreme şi eventual liderul religios suprem în cazul în care există o religie domi­nantă în societate. Corpul de Experţi va fi ales pe criterii de valoare validată axiometric şi prin carieră personală, expe­rienţă şi împliniri, şi nimic nu împiedică o persoană să facă parte din acest corp şi din Consiliul de Coordonare în acelaşi timp. O piesă importantă a Centrului de Coordonare este structura sa de comunicare în masă, bazată pe două compo­nente: pe un aparat interactiv de colectare şi prelucrare a opiniilor, informaţiilor, sugestiilor provenite din rândul popu­laţiei (cu aproximaţie, de natura unui site pe Internet) şi pe un aparat de comunicare unidirecţională către mase prin inter­mediul unei relaţii preferenţiale, statuate prin lege, cu mass- media publice şi private.

Funcţiile Centrului de Coordonare sunt cele de a monitoriza prin instituţii specializate starea şi poziţia societăţii în orice moment şi de a interveni când e cazul în sensul corectării aces­tei stări şi poziţii. Monitorizarea se face prin urmărirea unor parametri precum: dinamica clasei de mijloc (scăderea ei va declanşa un semnal de alarmă!), armonizarea între producţie şi consum, starea competiţiei loiale (scăderea ei va declanşa un semnal de alarmă!) prin intermediul cererii, ofertei şi preţurilor, o evaluare a legislaţiei şi practicilor sociale pentru a se detecta eventuale tendinţe de predominanţă a mentalităţii individualiste faţă de cea colectivistă sau invers, gradul de uti­lizare a valorii etc. Intervenţiile Centrului de Coordonare sunt de natura influenţării, nu a acţiunii directe. Centrul nu are putere de decizie directă, dar prin autoritatea formală şi informală a membrilor săi influenţează direcţiile mari de evoluţie a societăţii prin intermediul instituţiilor cu putere de decizie ale societăţii – Parlament, Guvern etc.