Intalnire cu Dan Voiculescu

Un interviu acordat Jurnalului National. Singurul din ultimii cinci ani pentru acest ziar – deci nu vă grăbiti să-nfierati ”tonomatele”.

Astept ponturi de îmbunătătit conversatia.

Văd că-i o uzantă, atunci când primesti o leapsă on-line, să te tii usor rotund: ba că tu nu prea obisnuiesti să răspunzi, ba că faci o exceptie amicală, ba că nu-ti place genul… Eu, unul, fără demagogie, mă bucur juvenil la provocările de gen si mă grăbesc să le răspund. Asa că, dacă aveti o leapsă care vă încurcă, dati-mi-o mie.

Iată deci, la provocarea lui Victor Ciutacu, ce am învătat în 2009:

1.Să nu-mi ascund zâmbetul. Am crezut întotdeauna că-i indecent să-ti afisezi buna-dispozitie atunci când unii din cei care te privesc sunt necăjiti. Că e ca si cum le-ai râde în nas. Că-i o sfidare. Din acest motiv, am făcut din încruntare o formă de politete, de solidaritate. (Un alt obicei ciudat, cu care am rămas din copilărie, de la mama, e să nu mănânc de fată altii – poate ei n-au si sunt prea demni ca să-ti accepte invitatia la masă. Chiar si acum, din reflex, sar peste mese decât să mănânc în fata colaboratorilor, chiar dacă stiu că acestora nu le lipseste nimic). Ei bine, anul trecut am început să înteleg că zâmbetul nu-i neapărat ofensator; ba chiar poate fi contagios.

2.Am învătat cum vine treaba cu on-line-ul. Sunt blogger, citesc bloguri, uneori mă mai trezesc comentând pe paginile electronice ale ziarelor. Nu râdeti: nu-i lucru usor, când esti obisnuit de-o viată să fii mai putin digital…

3.Am învătat să fiu mereu înconjurat de tineri. Atât dintr-un motiv egoist – ca să mă conectez la energia lor, cât si dintr-un motiv altruist – pentru că îmi stă în putere să-i ajut pe unii din ei să-si împlinească visele. Sau să se aproprie de ele.

4.Am înteles definitiv că, fără modele reale, grele, substantiale, România e o tară condamnată la minorat. Dar stiu că recuperarea unei grile autentice de modele va dura câtiva ani.

5.Am înteles, la fel de definitiv, că dacă nu reusim să scoatem din amortire România tăcută, în curând decenta va deveni o infractiune, iar bunul-simt – o contraventie.

6.În rest, mi-am confirmat valori în care cred de mult timp: familia, munca, echilibrul si bucuria luptei pentru a deveni sau a rămâne propriul tău stăpân.

Si pentru că în vremea copilăriei mele leapsa se juca pe ouate, provocarea mea merge mai departe, logic, la Adrian Năstase.

Am evitat aparitiile publice în perioada (pre/post)electorală. O voi mai face o vreme, până se va sterge de pe scena publică zgura lăsată în urmă de excesul demagogic al alegerilor. Totusi, Gabi Firea, bătăioasă ca o amazoancă, cum o stiti, m-a convins să particip la emisiunea de vineri, alături de Ion Tiriac.

Si, vă mărturisesc, m-a surprins succesul pe care l-a avut o sintagmă pe care am folosit-o cu această ocazie: ROMÂNIA TĂCUTĂ. Am primit mailuri si telefoane pe tema asta: ”cred că sunt un membru al României tăcute”, ”defineste mai clar România tăcută”, ”ce înseamnă, de fapt, România tăcută?”

După părerea mea, România publică, oficială, este guvernată în acest moment, de cele mai multe ori, de vulgaritate, tupeu, non-valoare. Este România politicienilor de ”succes”. România ”vedetelor”. România celor care stiu să strige mai tare si care sunt dispusi să ”reusească” cu pretul propriei decente sau cu pretul suferintei altora.

Dedesubtul acestei ”elite” a vulgaritătii si non-valorii se găseste a doua Românie: România tăcută. O Românie retrasă într-un soi de miscare spontantă de rezistentă prin neimplicare. O Românie amplă, majoritară, care nu vrea să ia parte la stridenta cotidiană. O a doua tară, mai bună, mai reală, compusă din oameni decenti, obisnuiti să respecte legile, obisnuiti să se încline în fata valorii reale, obisnuiti să-si asculte si să-si înteleagă partenerii de dialog.

De ce a ales această majoritate mai bună să tacă? Pentru că prea multă vreme cei puternici au luat partea trisorilor. Pentru că s-au împlinit deja două decenii de când triumful oficial apartine, aproape de fiecare dată, celor dispusi să strige mai tare si să lupte mai incorect, nu celor care îsi merită reusita. În fata acestei nedreptăti, România tăcută a abandonat lupta: a renuntat la ambitii, a renuntat la participarea politică, a renuntat la bucuria unei vieti sociale împlinite. Si s-a limitat la o rezistentă privată prin intermediul valorilor autentice.

Din România tăcută fac parte părinti care nu mai cred în viitorul copiilor lor; tineri care se simt chiriasi în propria tară; oameni maturi, în deplină fortă, care si-au pierdut însă încrederea în propriile puteri si talente.

Iar întrebarea mea, încă deschisă – încă în căutarea propriei limpezimi – e următoarea:

Cum putem face ca România tăcută să ia – încet, progresiv – cuvântul? Cum o putem face să-si regăsească bucuria participării?

Astept sincer si nerăbdător sugestii. Vom mai vorbi despre asta în următoarele luni.

Întrebam aici recent unde vă duceti de sarbatori. Pentru cei care au avut parte de bucuria unei vacante intreb azi: pe unde v-ati întors?

Un domn economicos de la Transporturi sugerează ca de o autostrada cu sase benzi pe sens e nevoie doar doua zile pe an. Pesemne atatea zile de vacanta îsi vor permite românii in 2015.

Prima regulă a mogulului de cursă lungă: adaptează-te la timp si învată mereu. De la cei care se pricep mai bine ca tine. De la el, de exemplu.

Imitatia e bună, e mama învătarii. Mă bucur, deci, atunci când Guvernul adoptă ca salvatoare măsuri pentru care îmi răcesc gura de ani buni.

Problema e că uneori contează mult contextul unei măsuri legislative ori macro-economice. Ce era bun ieri – azi poate deveni irelevant sau benign.

Cititi aici despre măsura corectă la momentul oportun; cititi aici despre măsura în sfârsit aplicată; si întelegeti aici importanta contextului si efectele lălăielii politicianiste: ”mai las’ putin, să se uite că-i ideea lui Voiculescu…”.

O lectie a Crăciunului, o lectie a sărbătorilor de iarnă: bunul-simt. Poate nu devenim acum mai buni, mai drepti, mai toleranti, dar, cu sigurantă, dobândim un plus de decentă. Bunul-simt e o traditie de Crăciun…

Păcat că zilele astea trec atât de repede.

- De ce faci politică? De ce îti asumi atâtea înjurături, în loc să te bronzezi prin Tahiti?

Uite, între altele pentru asta. Se împlineste în curând un an de când circa 30.000 de români au reusit, după o asteptare de aproape două decenii, să-si recupereze banii care le apartineau de drept. Bani pe care, altfel, birocratia indolentă i-ar fi făcut pierduti.

În Statele Unite, după cum puteti vedea aici, există în ultimii ani o preocupare solidă pentru transparentă fiscală si bugetară. Pe usaspending.gov contribuabilii pot verifica directiile bugetare în care merg banii lor; la recovery.gov ei pot urmări transformarea impozitelor in ”injectii” anti-criză.

În România lucrurile stau altfel. Fiscalitatea este încă opacă, iar destinatiile bugetare se schimbă uneori misterios.

Eu as fi curios, de exemplu, ce directii capătă acea sută de milioane de euro impozite asigurată de Grivco bugetului anul acesta. Ajung banii la sănătate si muncă, sau acoperă găuri negre si fonduri de protocol?

Chiar asa: vă provoc la un exercitiu de ”alocare bugetară”. Care e, în opinia voastră, împărtirea bugetară optimă pentru o sută de milioane de euro? Cât să meargă la sănătate, cât la educatie, cât la asistentă socială, cât la investitii etc. Un exercitiu de gen ne poate lămuri practic de propriul profil politic: suntem de dreapta sau de stânga? Am investi mai mult în asistentă socială sau în dezvoltare?

Fiti ministru de finante pentru zece minute!

Ieri am trecut (e drept, mai pe fugă decât mi-as fi dorit) pe la bradul instalat pentru copiii de pe strada Argeselul. Copii care în urmă cu două luni erau încă terorizati de amplasarea halucinantă a unui centru de toxicomani în buza scolii lor.

Acum centrul s-a inchis si copiii au început să zâmbească. Unde mai pui că de Crăciun vine pentru ei Mosu’…