In maniera Radio Romantic.
Condoleantele mele pentru familiile romanilor care si-au pierdut viata in infernul din Algeria. Romania continua, din pacate, sa-si plateasca pretul de sange nevinovat in razboiul impotriva terorii: alti copii au ramas orfani fara sa poata intelege vreodata de ce.
Scriam chiar pe blog, in urma cu cateva zile, ca dosarul fara probe care mi s-a “pregatit”, ajuns la Inalta Curte, nu poate fi judecat decat de catre cei “alesi”.
Ieri, absolut “intamplator” acest dosar a fost repartizat, dintre zeci de judecatori, exact celor 3 care au pronuntat decizia intr-un alt dosar fara probe.
Aceasta “coincidenta” demonstreaza, o data in plus, ca am avut dreptate. Sigur, nu e singura coincidenta.
Tot o coincidenta a facut ca DNA sa ancheteze un chestor al Politiei Romane imediat ce domnul Basescu l-a amenintat public (“Nu e bine, domnule chestor!”).
Tot o coincidenta a declansat o ancheta ANI impotriva unui judecator imediat ce acesta a indraznit sa conteste o procedura in cadrul CSM.
Sirul “coincidentelor” ar putea continua. Dar n-are sens.
Este fascinant cum armata de impostori care striga neincetat ca apara statul de drept, in fata acestor “coincidente” antidemocratice fie tace, fie saluta incantata.
Asadar, in conditiile in care sistemul arondat domnului Basescu a renuntat la orice “jena democratica”, iar aparentele oricum nu mai pot fi salvate, nu inteleg de ce se mai pierde vremea. L-a suparat chestorul pe Traian Basescu, “umflati-l!” L-a suparat judecatorul pe Traian Basescu, “umflati-l!”. Il supara, de atatia ani, Voiculescu pe Basescu? “Curat neconstitutional, dar umflati-l!”
Umorul ramane cea mai buna arma in lupta cu impostorul…
Din tinerete. Cand eram ceva mai francofili
– poate si pentru ca muzica anglo-saxona ajungea mai greu in Romania.
Ne-am intalnit intamplator: eu mergeam la o intalnire cu cetatenii din zona Emil Racovita, ea iesea cu mama de la gradinita, plangand de-ti rupea inima; nu vroia sa plece, prea era bine intre colegi.
Cand ne-am despartit, dupa trei minute, se intamplasera deja cateva minuni: nu mai plangea, uitase de gradinita, acceptase sa-mi ofere un zambet si, da, chiar un pupic!
Se cheama c-am avut o zi buna.

















