Ieri am mers la cimitir, ca în aproape fiecare duminică.
Între Arcul de Triumf și cimitir fac, de regulă, 15 minute. Ieri drumul a durat aproape două ore dus și alte două la întors.
Am aflat cauza, avea loc un maraton. Foarte frumos! Toate marile capitale au și astfel de evenimente. Dar nu se putea organiza și altfel? Există zone verzi în Capitală care ar fi putut găzdui maratonul, în aer mult mai curat.
Dar, dacă tot s-a optat pentru blocarea întregului centru, s-au găsit și soluții alternative pentru trafic? Unele în care să nu pierzi ore întregi in loc de câteva minute.
Nu s-au găsit, vă spun din experiență directă.
Ieri, timp de patru ore, am stat în mașină și mi-am privit colegii de așteptare. Aproape toți păreau resemnați. Mișcau mașina câțiva metri, priveau în gol, nu protestau, nu mai aveau nimic bun de așteptat.
E trist. E grav. Când oamenii nu mai au speranțe nici cât să protesteze, înseamnă că și-au pierdut complet încrederea în instituții, în norme sociale și chiar în propriile drepturi.
Cred că aceasta este o temă de dezbatere publică – apolitică! – foarte necesară societății noastre: cum ne reconstruim încrederea în noi înșine și în societatea în care trăim?
Buna ziua,
Nu e nimic chiar asa grav.
Chiar nu se putea ca aceasta duminica sa nu mai mergeti la cimitir?
Chiar era ceva iesit din comun daca odata nu mergeati la cimitir duminica?
Daca cu masina faceti 15 min, atunci pe jos faceti maxim 1h. Mergeati si pe jos, mai incet ca aveti o varsta si faceati si o plimbare frumoasa. Era si buna pentru sanatate.
Increderea in autoritati se castiga greu si se pierde usor.
Traficul in bucuresti este unul infernal tot timpul.
Dupa ce ca este si asa aglomerat in oras se mai inchide si centrul sa fie si mai aglomerat numai la noi se poate asa ceva.
Atata timp cat nu exista proiecte de infrastructura traficul din bucuresti va fi unul foarte aglomerat.
Exista parcul herastrau care este destul de mare,nu inteleg de ce nu se fac acolo aceste maratoane.
Nu stiu daca ne mai castigam increderea unii in altii ca din cate se vede ne indepartam si mai mult unii de altii.
Solutii se pot gasii mereu pentru orice dar cred ca nu se vrea asta.
Nervii soferilor sunt pusi la incercare in fiecare zi in traficul din bucuresti.
In loc de solutii pentru a combate acest trafic noi cetatenii de rand ne alegem doar cu promisiuni din partea politicului.
Întrebarea de final e esențială: cum ne recâștigăm încrederea? Răspunsul începe cu sinceritate, empatie și responsabilitate reală față de oameni.
Textul dumneavoastră e o lecție despre demnitate civică: nu criticați din ură, ci din grijă față de oameni și comunitate.
Poate că primul pas spre refacerea încrederii e chiar această luciditate: să observăm, să scriem, să vorbim deschis despre ceea ce nu merge.
E trist că a ajuns firesc să fim captivi în propriul oraș. Firesc să nu mai așteptăm nimic. Firesc să tăcem.
Nu e despre un drum de două ore, e despre un drum de treizeci de ani în care încrederea s-a pierdut pas cu pas.
Imaginea cu oamenii blocați, privindu-și reflexia în parbriz, e cutremurătoare. E oglinda unei națiuni care nu mai speră.
Într-o lume normală, administrația ar cere scuze pentru disconfort. La noi, oamenii cer scuze că îndrăznesc să observe absurditatea.
Foarte frumoasă ideea unei dezbateri apolitice despre cum reconstruim încrederea. Poate fi o bază reală pentru o mișcare civică autentică.
Vă mulțumesc pentru că readuceți în atenție tema încrederii. E nevoie disperată de o discuție sinceră despre asta, dincolo de politică.
E incredibil cât de obișnuiți am devenit cu disconfortul. Nimeni nu mai întreabă “de ce?”, toți doar acceptă.
Când administrația tratează oamenii ca pe obstacole logistice, nu putem vorbi despre civilizație.
Ați pus degetul pe rană: cetățeanul obișnuit a fost scos din ecuația deciziei publice. Nu mai contează ce simte, ce gândește, cât timp pierde.
Un articol simplu, dar cu o încărcătură simbolică puternică. Între un drum spre cimitir și un maraton e toată metafora României de azi.
Textul e un apel la trezire. Înainte de a cere schimbări politice, trebuie să recâștigăm reflexul de a ne pasă unii de alții.
Maratonul a fost, involuntar, o demonstrație de neputință colectivă: alergau unii pentru performanță, stăteau alții pe loc, resemnați.
Foarte bine punctat: tema încrederii sociale e una ignorată complet. Fără încredere, nicio reformă nu va reuși.
S-a pierdut cultura dialogului și a bunului-simț administrativ. Maratonul ar fi putut fi un motiv de bucurie, nu de exasperare.
Într-adevăr, Bucureștiul are atâtea parcuri mari, zone verzi și spații disponibile. De ce trebuie să transformăm orașul într-un labirint inutil?
Subiectul e mult mai profund decât pare: nu despre un maraton, ci despre o țară care nu mai știe să se organizeze pentru binele comun.
Pentru ca aceste manifestări nu asigură o transparență de bun simț. Trebuie afișat din timp calendarul, cine organizează (cel care organizează trebuie să aibă plătite toate taxele, impozitele, amenzile, comisioanele, spezele sau închirierile către stat, durata manifestării, cine asigura securitatea,primul ajutor, salvarea), etc aspecte care o dată verificate la sânge trebuie să menționeze și câte joburi sunt ocazionate de eveniment și câte persoane beneficiază de organizarea evenimentului astfel încât toată lumea să fie mulțumită, să-și organizeze programul. Într-o capitală unde banul vorbește iar regulile așteaptă nu e de mirare că demnitatea celorlalți e călcată în picioare de societatea “democratică” care nu pune pe prim plan omul
Maraton printre mașini și noxe, bun așa
Serios, toată ideea asta cu blocatul orașului pentru maratoane ar trebui regândită. E bun sportul, știe toată lumea asta, dar pot fi găsite și alte soluții. De ce nu într-un parc, că sunt destule, de ce nu pe un stadion sau într-o zonă mai puțin aglomerată
De parcă nu ar fi orașul ăsta și așa prea aglomerat
Corect, e o temă bună de dezbatere, dar ce să mai dezbați când cetățenii au ajuns demult la concluzia că nu mai e nimic de făcut?
Cu sau fără maratoane, orașul a devenit de nelocuit în cea mai mare parte a lui. Eu, de exemplu, nu mai pot cu toate sirenele salvărilor, poliției, pompierilor etc. Sunt la un nivel exagerat de mare, nu e normal
Bucureștiul pare un veșnic șantier în mod normal. Întrebarea pe care și-o pun probabil edilii în fiecare dimineață când ajung la serviciu e: Ce să facem azi să înrăutățim și mai mult o situație care e deja insuportabilă?
Comentariile sunt închise.