Pe această temă, apare o tensiune clară.
Pe de o parte, există chemări radicale la desprindere: „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Sau: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște… chiar și viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26). Limbaj dur, orientat spre renunțare la atașamente.
Pe de altă parte, apar îndemnuri ferme la responsabilitate familială: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6:2). „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi… s-a lepădat de credință” (1 Timotei 5:8). Aici accentul este opus: grijă, continuitate, responsabilitate.
Contradicție? Nu neapărat. Textele au destinatari diferiți și roluri diferite.
Unele vizează chemări speciale, radicale. Acestea se adresează apostolilor, ucenicilor lui Hristos, pustnicilor și călugărilor. Altele se referă la viața obișnuită, stabilă, a comunității.
Deci vorbim despre responsabilități diferite, adaptate la înzestrările și vocațiile individuale.
Nu toți avem același drum.
Foarte importantă această nuanță: retragerea din lume nu înseamnă dispreț față de oameni. Dimpotrivă, uneori omul se retrage tocmai ca să nu mai fie condus de patimi, orgolii și zgomot interior. Dar dacă retragerea îl face rece, aspru și indiferent față de suferința celorlalți, atunci nu mai este drum spre Dumnezeu, ci doar izolare.
Cred că fiecare om trebuie să-și recunoască propria măsură. Pentru unii, viața în mijlocul lumii devine risipire, pierdere de sine, îndepărtare de credință. Pentru alții, tocmai acolo se verifică adevărul credinței: în familie, în serviciu, în griji, în răbdare, în datoria dusă până la capăt. Nu forma vieții ne mântuiește, ci felul în care o trăim.
Nu este o contradicție între iubirea de Dumnezeu și grija față de familie, câtă vreme lucrurile sunt așezate în ordinea lor firească. Problema apare când familia devine scuză pentru frică, atașament excesiv sau refuzul oricărei schimbări. Dar la fel de grav este când credința este invocată ca pretext pentru abandon, răceală sau lipsă de responsabilitate.
Adevărata desprindere nu se măsoară doar în lucrurile pe care le părăsești, ci în lucrurile care nu te mai stăpânesc. Poți avea casă, familie, muncă și obligații, dar să nu fii robul lor. Poți părăsi multe în exterior, dar să rămâi legat în interior de mândrie, judecată, ambiție spirituală sau dorința de a fi admirat.
Textele grele din Evanghelie nu trebuie îndulcite, dar nici citite fără discernământ. Ele zguduie omul, îl scot din comoditate și îi arată că urmarea lui Hristos nu este o simplă declarație frumoasă. Totuși, aceleași Scripturi cer grijă concretă față de familie. Așadar, credința adevărată nu este nici sentimentalism, nici fugă de datorie
Poate că una dintre cele mai grele forme de asceză este să rămâi bun în mijlocul lumii. Să lucrezi, să ai grijă de ai tăi, să suporți nedreptăți, să nu răspunzi cu ură, să nu-ți vinzi sufletul pentru bani sau putere. Pentru mulți oameni, acesta este pustnicul lor interior: lupta zilnică de a rămâne drepți.
Nu toți sunt chemați să lase lumea, dar toți sunt chemați să nu se lase înghițiți de lume. Aceasta este diferența esențială. Poți trăi printre oameni și să-ți păstrezi libertatea sufletească. Sau poți trăi departe de oameni și totuși să cari în tine aceeași lume: ambiții, răni, resentimente, comparații și orgolii.
Cred că Dumnezeu nu cere omului să-și calce în picioare iubirile firești, ci să le curețe. Iubirea de părinți, de copii, de soț sau soție nu este un obstacol în sine. Devine obstacol doar atunci când se transformă în posesie, idolatrie sau teamă. Iubirea așezată în Dumnezeu nu slăbește credința, ci o face concretă.
Această dilemă rămâne actuală pentru că fiecare generație are „lumea” ei de care trebuie să se desprindă. Pentru unii, lumea înseamnă avere și poziție. Pentru alții, imagine publică, confort, dependență de validare, zgomot digital sau frică de singurătate. Retragerea adevărată începe când omul nu mai este condus de aceste lucruri.
Foarte frumos spus: nu toți avem același drum. Important este să nu transformăm drumul nostru într-o judecată asupra celorlalți. Cel retras să nu-l disprețuiască pe cel care poartă greutăți în lume, iar cel rămas în lume să nu-l considere inutil pe cel care se roagă în tăcere. În trupul credinței, slujirile sunt diferite, dar sensul trebuie să fie același.
Mi se pare foarte matură ideea că textele Scripturii au destinatari și rosturi diferite. Unele trezesc conștiința și cer curajul unei alegeri radicale. Altele protejează ordinea morală a vieții obișnuite. Împreună, ele ne feresc de două excese: comoditatea sub masca responsabilității și fuga de datorie sub masca sfințeniei.
In traditia isihastica,retragerea in pustie nu este o fuga de lume,ci o intoarcere la Dumnezeu,singura realitate cu adevarat permanenta.
Sfantul Antonie cel Mare a aratat ca pustia devine biserica atunci cand inima se goleste de patimi si se umple de prezenta divina.
Psalmul ,,opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu,,sugereaza ca linistea deliberata este conditie a cunoasterii divine.
In hinduism stadiul de renuntator la cele lumesti este vazut ca ultima etapa a vietii,o pregatire fireasca pentru eliberarea finala.
Anahoretismul timpuriu a aparut ca raspuns la mondanizarea bisericii dupa edictul de la Milan-retragerea era o forma de martiraj non-sangvin.
Conceptul de pace sau liniste nu este pasivitate,ci o stare de maxima alerta spirituala obtinuta prin disciplina separarii de distractiile lumesti.
Linistea nu este absenta lumii ci un spatiu in care vocea Duhului devine auzita prin voci umane.
Iisus nu s-a retras permanent din lume,dupa fiecare perioada de rugaciune solitara,se intorcea in mijlocul oamenilor pentru a-i sluji.
Islamul interzice explicit monarhismul de tip crestin,considerand ca omul are obligatii fata de familie,comunitate si societate.
Profetii Vechiului Testament nu s-au retras in chilii,eu au intrat in cetati au vorbit cu regii si au schimbat cursul istoriei din interior.
Reformatorii protestanti au respins monahismul,argumentand ca munca cotidiana si viata de familie sunt vocatii sfinte la fel de valide ca rugaciunea.
Tikkun olam in iudaism impune repararea lumii prin fapte concrete,abandonarea lumii este contrara responsabilitatii comunitare specifice traditiei evreiesti.
Sfantul Ioan Hrisostom a criticat dur pe cei care se retrag in munti pentru a scapa de responsabilitati.
Teologia eliberarii latino-americane a insistat ca Dumnezeu se intalneste in primul rand in fata celui sarac,retragerea devine un lux imposibil in fata suferintei.
Retragerea neghidata poate deveni o forma de narcisism spiritual,concentrarea exclusiva pe mantuirea proprie contrazice porunca iubirii fata de aproapele.
Teologia crestina distinge intre retragerea fizica si detasarea interioara-un om poate trai in lume fara a fi al lumii.
Budismul pretuieste retragerea monastica,dar subliniaza ca compasiunea fata de toate fiintele cere revenirea in contact cu lumea.
Tensiunea dintre viata contemplativa si viata activa a traversat intreaga gandire crestina medievala.
Mistica renana,propune detasarea nu ca retragere fizica ci ca libertate interioara fata de orice forma creata.
Paradoxul monahal,prin retragerea din lume calugarul devine un mijlocitor pentru lume-rugaciunea sa are o dimensiune cosmica nu una individualista.
Isihia,linistea launtrica,cautata de monahii athoniti nu presupune naparat singuratate geografica,ci o ordine interioara imposibil de atins in zgomot.
Postul si metaniile nu au niciun sens daca asceza exterioara nu este insotita de o curatire a gandurilor,insingurarea fara rugaciune este simpla izolare.
Sfantul Ignatiu de Loyola a propus retragerea ca metoda temporara-exercitiile spirituale sunt un instrument nu un mod permanent de viata.
Parintii Neptici avertizau ca retragerea fara indrumare duhovniceasca poate duce la plictiseala spirituala sau la inselare demonica.
Ritmul liturgic ortodox si catolic alterneaza in mod deliberat perioadele de post si retragere cu cele de sarbatoare si comuniune-ambele sunt necesare.
Practica contemporana arata ca scurte perioade de retragere pot recalibra profund perceptia si prioritatile omului modern.
Oricare ar fi optiunea,retragere sau angajament,criteriul ramane acelasi si anume cresterea in smerenie,dragoste si cunoastere a lui Dumnezeu.
Bonhoeffer scriind in inchisoare propune un crestinism prezent in inima lumii,nu refugiat in domenii sacre protejate de zgomot.
Retragerea cunoasterii divine poate fi doar o etapa nu o destinatie finala.
Eu cred ca unii folosesc uneori religia ca scuza sa fuga de responsabilitati. E mai usor sa zici ca te rogi decat sa ai grija de un bolnav in casa. Ideile de aici cam pun lucrurile la locul lor si sunt de acord cu interpretarea
Il separatio si Dumnezeu. Codex Lugrubum (google.com)
Comentariile sunt închise.