1. Consideraţii generale

Pornim de la aprecierea că, în fond, caracteristicile generale ale unui sistem politic sunt date de modul său specific de raportare la viaţa economică, singurul domeniu al activităţii umane de care nici un sistem politic nu poate face abstracţie. In această perspectivă constatăm că există două tipuri funda­mentale de sistem politic: cele în care economicul determină politicul, numite democraţii, şi cele în care politicul determină economicul, numite dictaturi sau sisteme totalitare.

Intr-adevăr, într-un sistem democratic, ca tendinţă generală, continuitatea la guvernare a unui lider, a unei echipe de con­ducere sau a unui partid e asigurată exclusiv de un bilanţ eco­nomic pozitiv al guvernării pe ansamblul societăţii._Consideraţii extraeconomice, cum ar fi charisma oamenilor politici, capaci­tatea de a-şi face credibile promisiunile, meritele – chiar şi reale – în aplanarea tensiunilor sociale, politice, interetnice, religioase etc. au efect temporar şi, în ultimă instanţă, secundar. In lipsa performanţelor economice, aceste calităţi conduc la retragerea, eventual cu mari onoruri, a respectivilor lideri de la gestiunea treburilor publice, cu ocazia proximelor alegeri (în măsura în care acestea rămân libere şi corecte). Cât despre dictaturi, expe­rienţa omenirii arată că absolut toate acestea, fie ele de stânga sau de dreapta, fie ele religioase, de castă sau personale, au fost şi sunt sisteme în care politicul determină economicul, în care viaţa economică nu se desfăşoară după legi şi politici economice, ci după indicaţii ideologice. De aceea acest tip de sisteme nu poate conduce decât fie la stagnarea economică, fie la o dez­voltare plătită de societate cu un preţ nejustificat de mare în vieţi, eforturi şi libertăţi omeneşti sacrificate.

In această dihotomie poziţia umanistă nu poate fi decât una singură, aceea de incompatibilitate cu dictatura. Umanismul este funciar legat de tipul de sistem politic în care economicul determină politicul. în care omul nu este privit de puterea politică doar ca un instrument, ci ca o fiinţă liberă si creatoare. în acelaşi timp alegător, subiect al unor raporturi economice libere (ofertant şi client), partener de dialog şi apărător al unui sistem în care se simte implicat şi care îl reprezintă. De altfel, poziţia de centru în eşichierul politic al umaniştilor confirmă această stare de lucruri: au existat dictaturi de stânga, de dreapta dar niciodată de centru.

De aici rezultă principiul coercitiei minime (sau al libertăţii economice maximei care derivă din doctrina umanistă: legile trebuie să fie în armonie cu aspiraţiile legitime ale fiinţei umane, ele trebuie să aibă un cât mai redus caracter coercitiv ori punitiv. Aplicând acest principiu la legislaţia economică, apare necesitatea măsurilor de natură a-i determina pe agenţii economici să aibă interesul de a respecta legea: combaterea speculei să se facă mai degrabă prin ofertă diversificată de pro­duse şi servicii în condiţii concurenţiale, evaziunea fiscală, printr-un sistem de taxe rezonabil şi prin promovarea unui model cultural care să se focalizeze pozitiv pe bunul con­tribuabil ca element de valoare socială ş.a.m.d. în mod ideal, societatea ar trebui să recunoască un singur tin de infracţiune economică: neresoectarea de contract.

Principiul coerciţiei minime (sau al libertăţii economice maxime) este strâns legat de economia de piaţă deoarece piaţa este sediul prin excelenţă al unor raporturi economice libere: îmi convine, vând, nu-mi convine, nu cumpăr! Privind pe ori­zontală – în perspectivă geografică – şi pe verticală – în per­spectivă istorică – constatăm iarăşi că avem două tipuri fun­damentale de economie: economia de piaţă şi economia de supravieţuire. Altfel zis, orice economie care a adus ori aduce progres şi prosperitate societăţii a fost o economie predomi­nant de piaţă (nu exclusiv de piaţă – această noţiune este un model teoretic, ideal), în care relaţiile de piaţă au fost ori sunt atât de puternice încât imprimă legitatea lor specifică, prin contaminare, inclusiv activităţilor economice care nu sunt de piaţă (ale statului, ale monopolurilor naturale etc.).

Economia de supravieţuire este situată la polul opus prin aceea că este dominată de un “principiu al coerciţiei maxime”: ea stă tot timpul sub spectrul dispariţiei fizice. Nici ea nu poate exista în formă pură, elemente de piaţă inserându-se inevitabil şi în cel mai rigid sistem economic controlat. Modele reale care se apropie de modelul teoretic ideal de economie de supravieţuire sunt economia naturală feudală ori economia socialistă planificată în proiecţia ei internă (de remarcat că, odată ieşită în competiţia internaţională, economia socialistă se supunea rigorilor economiei de piaţă!).

Distincţia dintre cele două tipuri de economie nu trebuie privită maniheist: economia de piaţă nu este în sine “bună”, şi economia de supravieţuire nu este în sine “rea”. O fiinţă umană poate fi fericită într-o economie de supravieţuire şi poate fi nefericită într-o economie de piaţă. Dar economia de supravieţuire este “închisă”, este blocată, este lipsită de per­spectivă, ea nu permite dezvoltarea şi progresul. Din perspecti­va operării conceptuale cu piramida Maslow-Voiculescu, econo­mia de supravieţuire corespunde satisfacerii nevoilor caracte­ristice primei trepte ale acestei piramide – nevoile materiale imediate – în timp ce economia de piaţă corespunde şi satisfa­cerii nevoilor caracteristice celei de a doua trepte a piramidei – nevoia spirituală de siguranţă privind satisfacerea în viitor a nevoilor imediate. Ea deci satisface într-o mai mare măsură şi cu mai multă stabilitate aspiraţiile umane, prin urmare este de preferat din punct de vedere al doctrinei umaniste.

Dar economia de piaţă nu poate funcţiona printr-un simplu act de voinţă. Experienţa istorică a reconstrucţiei postbelice în Europa de Vest contrazice credinţa că printr-o scurtă operaţie spontană se poate ajunge la capitalism (ţările respective fiind la acea dată recent ieşite de sub dominaţia unui sistem totali­tar ce afectase inevitabil – cei drept, în măsură mai mică decât la noi pentru că a funcţionat mai puţin timp – libertatea relaţiilor economice). După război, recrearea unei pieţe afec­tată doar parţial şi pentru scurt timp de un regim totalitar încă a necesitat o construcţie socială conştientă, a cărei expre­sie financiară a fost planul Marshall. Cu atât mai mult este valabil acest lucru azi în ţările foste comuniste, după 50 de ani de reprimare sistemică a libertăţii economice.

Din păcate contextul internaţional nu mai este, pentru Europa de Est, acelaşi care a dus la proiectarea Europei de Vest pe calea prosperităţii cu 50 de ani în urmă. Ţările dez­voltate aflate în criză de supraproducţie nu sunt interesate, într-o perspectivă strict economică, în sprijinirea „altruista” a unui con­curent potenţial. Prin urmare nu mai putem conta pe un aju­tor interesat, dispărând motivaţia. Mai grav poate, în ţările foste comuniste s-a crezut în mod greşit într-o “generaţie spon­tanee” a economiei de piaţă imediat după introducerea proprie­tăţii private, liberalizarea preţurilor şi introducerea converti­bilităţii monedei naţionale. Viaţa a infirmat aceste speranţe.

  1. Statul şi economia

Obiectivul oricărei acţiuni politice îl constituie exprimarea socială a unei anumite doctrine, în special prin intermediul elementului instituţional central al societăţii care este statul. Aşadar inserţia socială a elementelor de doctrină economică prezentate mai sus presupune clarificarea rolului economic al statului, aşa cum rezultă el din concepţia umanistă.

O primă funcţiune economică a statului umanist este cea de asigurare a competiţiei economice loiale, prin intermediul pieţei libere şi al reglementărilor. Experienţa şi studiile teoretice arată că păstrarea caracterului liber al pieţei nu este suficientă pentru păstrarea caracterului loial al competiţiei. Apar aşa-numitele limite ale pieţei – fenomene prin care funcţionarea nereglemen­tată a pieţei conduce la descreşterea binelui social – şi la extrem unii autori vorbesc chiar de falimentul pieţei. Prin urmare, atunci când în societatea umanistă aplicăm reglementări şi intervenţii marginale, gândite pe criterii economice şi promovate prin meca­nisme democratice, în funcţionarea liberă a pieţei, obiectivul nos­tru şi efectul obţinut nu sunt limitarea concurenţei ci, dimpotrivă, protecţia concurenţei. In viziune modernă se consideră că pro­tecţia concurenţei prin reglementări publice are trei dimensiuni:

  • să apere consumatorii de efecte negative ale unor practici de tip oligopolist ori monopolist
  • să apere competitorii nou intraţi pe o piaţă de rezistenţa pe care un competitor istoric major (aşa-numitul “incumbent”, adică ocupantul primordial al pieţei) poate să o ofere faţă de cei ce vor accesul pe acea piaţă
  • să-l apere pe “incumbent” de practicile anticoncurenţiale ale noilor veniţi (aşa-numitul “cherry picking” – procedeul prin care competitorul nou-venit selectează doar activităţile cele mai profi­tabile, realizând o redistribuire a profitului “incumbent”-ului că­tre sine fără a realiza, prin intrarea lui pe piaţa, o sporire a bunăstării publice, adică efecte pozitive pentru mediu şi în spe­cial pentru clienţi).

De asemenea, în viziune modernă ponderea interesului reglementatorului public nu mai cade pe preţul final (tariful final) al produsului (serviciului) reglementat, ci în egală măsură şi pe calitatea sa ori pe preţurile/tarifele intermediare.

Viziunea modernă asupra reglementării presupune conju­garea măsurilor de reglementare cu directivele politicii publice antitrust. Pe măsură ce creşte concurenţa, reglementarea în sens clasic se restrânge şi cea în sens antitrust se amplifică.

In sfârşit, viziunea modernă asupra reglementării înlocuieşte criteriul politic în elaborarea normelor cu criteriul oportunităţii economice.

Asigurarea competiţiei economice loiale este abordată în umanism pe două căi complementare: cea instituţională şi cea culturală. Construcţiile şi instituţiile sociale destinate acestui scop, dintre care cea mai importantă rămâne piaţa, sunt completate cu efortul de formare a mentalităţilor, abilităţilor şi deprinderilor adecvate, cu construirea sistemu­lui de valori centrat pe competiţie loială şi pe conştientizarea faptului postulat de noi că, cu cât este mai mare competiţia loială desfăşurată la interior într-o anumită societate, cu atât e mai mare competitivitatea acestei societăţi la exterior. Dezvoltarea şi concretizarea acestor aspecte le vom face în capitolul XI.

In concluzie, concepţia umanistă recunoaşte rolul primor­dial al pieţei în reglarea şi stimularea proceselor economice, fără să-l fetişizeze. Şi teoria şi experienţa arată că dacă funcţiile pieţei nu sunt controlate, se poate ajunge la haos şi la convulsii politice. Este rolul factorului politic ca, determinat de factorul economic, prin intermediul structurii instituţionale centrale a societăţii care este statul democratic, să exercite acest control cu fermitate şi precauţie, în limitele legii, evitând deopotrivă excesele autoritariste dar şi vidul de autoritate.

O a doua funcţiune economică a statului umanist vizează proprietatea fizică. Analizând distribuţia activelor economice în cadrul societăţii constatăm că încă din cele mai vechi tim­puri a avut loc o oscilaţie periodică şi un transfer ciclic al unora dintre aceste active între factorii de decizie predominant politică şi factorii de decizie predominant economică. Transferul activelor către factorii de decizie politică cores­punde termenului modern de naţionalizare, însă generalizează acest termen. Intr-adevăr, fenomene aparent diferite se încadrează perfect în această paradigmă. De pildă includerea de către romani a pământurilor nou cucerite sau a pămân­turilor cetăţenilor proscrişi în „ager publicus” (ogorul public) însemna trecerea proprietăţii asupra acestor active de la decidenţi de tip economic la decidenţi de tip politic: autorităţile şi instituţiile republicii, apoi ale imperiului. Dar şi acumularea principalului activ economic al vremii – pământul – în mâna monarhului absolut în unele perioade din Evul Mediu avea aceeaşi semnificaţie: de „naţionalizare” în sens larg, adică de atribuire a proprietăţii factorului politic central, quintesenţă politică şi simbolică a “naţiunii”, care avea dreptul juridic de a-1 distribui în folosinţă vasalilor săi. După cum se ştie, în întrea­ga lume Evul Mediu a fost o succesiune de conflicte vizând toc­mai acest subiect: este feudalul proprietarul de drept al feudei sale sau este el doar deţinătorul ei prin bunăvoinţa (revoca­bilă!) a suzeranului său? Altfel zis, asistăm în această perioadă la o succesiune de „naţionalizări” şi de „privatizări”.

Lucrurile capătă mai multă claritate în epoca postmedievală când, aşa cum am arătat anterior, au loc trans­feruri masive de proprietate în urma unor evenimente politice proeminente şi în special a revoluţiilor.

In ceea ce ne priveşte, pornind de la principiul umanist al oportunităţii sistemelor în care economicul determină politi­cul, considerăm fireşte că măsurile de tip „naţionalizare” sunt, strategic vorbind, inoportune pe termen lung, iar cele de tip „privatizare” sunt oportune pe termen lung. Ne vom ocupa aşadar de acest din urmă proces.

Privatizarea este însoţită de o serie de efecte negative şi de un singur efect pozitiv. Ea conduce la polarizare socială, frus­trări şi, în timp, pe măsura acumulării proprietăţii pe criterii extraaxiologice, la injustiţie socială etc.; în schimb, ea creează premisele pentru o bună gestiune a activelor economice prin selecţia celor mai valoroşi administratori ai acestora, care de multe ori au şi calitatea de proprietari ai activelor. Acest din urmă avanataj este, de regulă, suficient ca să compenseze pe termen lung dezavantajele mai sus menţionate, întrucât de sporul de calitate a gestiunii beneficiază (în proporţii diferite, dar care pot fi armonizate) şi proprietarul, şi salariaţii, şi toţi ceilalţi membri ai societăţii. Pentru realizarea în practică a acestui avantaj este necesară însă o privatizare corectă, loială şi oportună.

Dar o privatizare corectă, loială şi oportună presupune în mod implicit existenţa unei pieţe funcţionale. In afara pieţei, în primul rând, nu poate fi stabilit corect preţul activelor ce se privatizează: incertitudinea privind preţul corect, adică imposibilitatea societăţii de a evalua obictiv dacă o anumită privatizare s-a făcut echitabil sau preferenţial, generează inevitabil fenomenul corupţiei la privatizare. In al doilea rând, în afara unei economii de piaţă funcţionale nu există competi­torii care să preia în mod oportun activele supuse privatizării. Intr-o economie de piaţă, în cazul privatizării activul revine, în mod normal, celui mai competent întreprinzător din domeniul respectiv de activitate economică, deoarece se presupune că acela, cel mai competent, a acumulat şi capitalul necesar pen­tru extinderea activităţii sale economice în domeniul său de competenţă. In absenţa unei economii de piaţă funcţionale însă, capacitatea de a cumpăra un anumit activ nu înseamnă şi capacitatea de a-1 administra cu competenţă: în cazul fericit în care câştigătorul competiţiei pentru privatizare nu a recurs la corupţie pentru aceasta, rămâne probabilitatea ca el să fi obţinut capitalul necesar prin activităţi care nu reprezintă proba competenţei în domeniul economic respectiv sau a unei competenţe manageriale generale în condiţii de piaţă liberă şi de concurenţă loială, prin urmare să nu fie capabil a-1 admi­nistra în mod competent. Fireşte aşadar că privatizarea în sine şi pentru sine se poate face şi în afara unei economii de piaţă funcţionale sau cu eludarea normelor şi restricţiilor acesteia: orice trecere de active din patrimoniul public în patrimoniul privat, indiferent de condiţii., modalităţi şi efecte, poartă numele generic de privatizare. In afara pieţei însă privatizarea nu e corectă, loială şi oportună şi ea este însoţită de toate efectele negative arătate mai sus fără a aduce şi singurul dar copleşitorul efect pozitiv menţionat: îmbunătăţirea calităţii gestiunii activului.

In cazul ţărilor aflate în tranziţie de la comunism la capi­talism a apărut frecvent eroarea de raţionament prin care pri­vatizarea, ca instrument de însănătoşire a economiei, adică privatizarea oportună, a fost privită ca o condiţie a trecerii la economia de piaţă funcţională, când dimpotrivă ea presupune existenţa unei economii de piaţă funcţionale. Este interesant de observat că această eroare de raţionament repetă întocmai eroarea de raţionament a lui Marx, pe care am semnalat-o anterior: aceea de a baza definirea valorii pe timpul de muncă socialmente necesar – noţiune care presupune existenţa unei pieţe a muncii – şi de a folosi această definiţie pentru a proiec­ta o societate în care nu mai există piaţă a muncii. Şi într-un caz şi în celălalt presupunerea implicită a existenţei unei pieţe năruieşte întreg raţionamentul economico-social bazat pe această supoziţie, în condiţiile în care piaţa fie nu mai există – în cazul trecerii de la capitalism la socialism, fie încă nu există – în cazul trecerii de la capitalism la socialism.

O a treia funcţiune economică a statului umanist vizează proprietatea intelectuală, care capătă o importanţă sporită pe măsură ce ne îndreptăm către o societatea a cunoaşterii, aso­ciată strâns cu doctrina umanistă. La o analiză mai atentă, constatăm că defectele legislaţiei actuale în domeniu provin de la însăşi definirea termenului de identificare a domeniului drept „proprietate intelectuală”: ea protejează/favorizează/pre- miază proprietatea şi nu creaţia. Am considera de pildă mai potrivită sintagma de “protecţia drepturilor materiale ale cre­atorului” sau “protecţia drepturilor materiale rezultate din creaţia intelectuală”. Prin punerea accentului pe noţiunea de proprietate în detrimentul celei de creaţie, prin acordarea de prioritate drepturilor (implicit, meritelor) celui ce a achi­ziţionat şi nu celui ce a creat, se ajunge la efecte perverse: cre­atorul sărac, chiar deţinător de patent, nu-şi poate proteja drepturile pentru că abordarea căii legale l-ar costa prea mult sau nu-şi poate valorifica creaţia din lipsă de bani înainte de a decădea din drepturi sub efectul timpului. Marea companie, în schimb, îşi poate proteja cu ajutorul banilor şi „drepturi” pe care nu le are, instaurând un monopol asupra cunoaşterii sau folosind în alt mod cunoaşterea pentru concurenţă neloială. Virtutea holografică a cunoaşterii, adică faptul că ea se poate multiplica la infinit prin transmiterea de la o persoană la alta fără a se pierde, împiedică de regulă folosirea „monopolului natural” al creatorului asupra cunoaşterii: fie acesta o comu­nică în scopul de a o exploata, şi atunci pierde monopolul, fie o păstrează pentru sine şi atunci, de regulă, nu are resursele pentru a o exploata. Dar aceasta nu înseamnă că, prin protec­ţia proprietăţii intelectuale, monopolul natural al creatorului trebuie transformat într-un monopol artificial al posesorului.

O a patra funcţiune economică a statului umanist vizează asigurarea echilibrului între economic, social şi natural (me­diu). Echilibrul dintre economic şi social are o dimensiune in­ternă şi una externă. La intern se are în vedere armonizarea socială şi administrarea justiţiei, prin metode şi instituţii specifice umanismului (dezvoltări în capitolul XI) în scopul evitării polarizărilor sociale, tensiunilor între individ şi colec­tivitate sau între diferite grupuri de indivizi, şi la extrem evitarea tulburărilor şi violenţelor sociale care au cel mai ade­sea la bază cauze economice. Dimensiunea externă a acestui echilibru vizează în principal funcţiile de apărare militară, diplomatică şi politică ale statului şi ale intereselor sale eco­nomice. Echilibrul dintre economic şi natural se referă la pro­tecţia mediului, gestionarea catastrofelor naturale ş.a.m.d. La intersecţia dintre toate cele trei dimensiuni specificate mai sus se situează problema asigurării rezervelor materiale de securitate ale societăţii (ne referim la o asigurare dinamică, durabilă în sens larg, şi nu doar la simpla stocare a acestora). Prioritare la aceste capitol apar problemele securităţii ali­mentare şi cea a securităţii energetice a colectivităţii: acestea se abordează dinamic, durabil, printr-o practică ce apare, ca şi cea a reglementărilor, ca fiind antieconomică, anticoncuren- ţială şi antiliberală, dar care este totuşi uzitată pretutindeni pe scară largă – cea a subvenţiilor. Fără îndoială că, în mod ideal, şi în domeniul alimentar şi în cel energetic ar trebui să funcţioneze o echilibrare dinamică a preţurilor şi a veniturilor, realizată de către piaţă şi care să permită satisfacerea inte­grală a nevoilor niminale de consum pentru toţi membrii socie­tăţii, indiferent de solvabilitatea lor. Mecanismele pieţei, funcţionând fără un „feedback” social, pot conduce însă la situaţia în care echilibrul preţurilor se realizează la un nivel inaccesibil pentru o parte din cetăţeni, situaţie ce prezintă, în cazul produselor de importanţă vitală, costuri sociale inaccep­tabile. De aceea, inclusiv doctrinele cele mai liberale acceptă uneori, cu titlu temporar, practica subvenţiilor, aşadar cu atât mai mult o va accepta o doctrină social-liberală. Pe lângă sco­purile sociale decurgând din considerente de redistribuţie, sub­venţiile în agricultură şi energetică ţin seama şi de obiectivele vizând prevenirea urmărilor situaţiilor excepţionale, de natu­ra calamităţilor naturale sau artificiale.

O a cincea funcţiune a statului umanist vizează asigurarea respectării contractelor economice. Respectarea convenţiilor este baza relaţiilor economice de tip capitalist, şi cu atât mai mult de tip umanist, indiferent dacă este vorba de convenţii între firme, între oameni de afaceri, între patroni şi salariaţi, între sindicate şi patronat, între cetăţeni şi autorităţile de stat, între alegători şi politicieni ş.a.m.d. Dacă comportamentul corect în relaţiile economice nu devine un reflex, dacă neres- pectarea convenţiilor nu este penalizată sistematic, material şi moral, de societate, atunci componenta bazată pe capitalismul liberal a umanismului nu se poate dezvolta ori îmbracă forme perverse, nemaiputând să-şi realizeze funcţia de a aduce pros­peritate pentru toţi membrii societăţii. Un rol important în această direcţie îi revine şi statului, care este autorizat să-şi folosească forţa de coerciţie împotriva acelora care, prin nere- spectarea contractelor economice, lovesc nu numai în interese­le partenerilor cu care se află într-o relaţie economică, dar şi în interesele întregii societăţi.

Din perspectiva doctrinei umaniste respectarea contractelor economice este legată de atributul onoarei fiinţei umane.

  1. Interferenţe: Ştiinţă-Politică-Economie

în condiţiile revoluţiei tehnologice fără precedent la care asistăm, o importanţă deosebită o are studierea raporturilor dintre ştiinţă, politică şi economie.

în sensul cel mai larg, practic orice persoană activă din so­cietatea noastră este om politic, om de afaceri sau om de şti­inţă. Prin democraţie, prin votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, suntem toţi oameni politici şi ne aducem fiecare contribuţia la direcţionarea vieţii publice. Prin libera iniţiativă suntem toţi angajaţi în viaţa economică, suntem, cei mai mulţi, într-o calitate sau alta, implicaţi în afaceri şi creăm valoare materială adăugată. Iar prin liber­tatea de conştiinţă şi prin cea de exprimare suntem în situaţia de a ne pune şi de a pune întrebări; suntem aşadar în situaţia lui Newton sfidând, de pe plaja îngustă a cu­noştinţelor noastre, oceanul cunoaşterii care ne stă în faţă. Punându-ne aceste întrebări şi câteodată, răspunzând la ele, creăm valoare spirituală adăugată.

Şi totuşi liniile directoare în fiecare dintre aceste câmpuri de exprimare umană sunt desenate de puţini. Mulţi aleg, dar puţini sunt aleşi. Mulţi sunt conduşi, dar puţini conduc. De ce egalitatea şanselor conduce la împliniri inegale în ştiinţă, ca şi în economie, ca şi în politică, în România, ca şi în Japonia, ca şi în Statele Unite, în ziua de azi, ca şi ieri, ca şi mâine?

Răspunsuri de circumstanţă, care transferă neînţelesurile pe alte paliere ale cunoaşterii, se pot da cu uşurinţă. Răspun­surile cu adevărat fertile se pot da doar la interferenţa dintre ştiinţă, politică şi economie, ba chiar, forţând puţin lucrurile, la intersecţia lor.

Propunem în cele ce urmează câteva puncte de interferenţă între cele trei domenii fără pretenţii de infailibilitate, dar cu speranţa că ineditul lor va germina noi abordări. Pentru bună regulă, precizăm că sub economie înţelegem în cele ce urmează practica activităţii economice, cea creatoare de valoare mate­rială adăugată, şi nu vreuna sau alta din teoriile economice. Acestea, în viziunea noastră, îşi au locul sub capitolul Ştiinţă şi nu sub capitolul Politică, mariajul dintre economie şi politică dovedindu-se, nu o dată în cursul istoriei, malign, iar hibridul rezultat în urma acestui mariaj – economia politică – dovedin- du-se invariabil steril.

Prima observaţie este aceea că atât ştiinţa, cât şi econo­mia, cât şi politica, funcţionează la interfaţa dintre predictibilitate şi impredictibilitate. Obiectul esenţial al ştiinţei este previziunea, adică transformarea impredictibilului în predictibil. Studiem chimia ca să putem anticipa că pu­nând împreună o bază cu un acid va rezulta o sare. Studiem fi­zica pentru a putea anticipa că un corp cu anumite caracteris­tici, supus anumitor forţe, se va deplasa într-un anumit mod. Studiem medicina ca să putem anticipa efectul unei anumite intervenţii mecanice, chimice sau psihice asupra fiziologicului.

Ei bine, aceluiaşi pariu al anticipării i se supune şi omul de afaceri când are iniţiativa de a-şi investi capitalul într-un anu­mit produs, crezând ca va realiza un profit. Şi în aceeaşi si­tuaţie se află şi politicianul când cere electoratului încrederea pentru programul său, cu toate ca rezultatul scrutinului ră­mâne imprevizibil, dependent de o serie de imponderabile.

Evident, nici unul dintre cei trei – omul de ştiintă, omul de afaceri, omul politic – nu e în situaţia absolut aleatoare a jucătorului de jocuri de noroc: fiecare îşi bazează anticipările pe studii, experienţă şi calcul. Dar prin însăşi natura muncii lui nici unul nu poate fi sigur de rezultat: omul de ştiinţă care ar şti dinainte rezultatul experimentului pe care-1 derulează ar fi un simplu laborant, omul de afaceri care ar şti dinainte rezultatul iniţiativei sale ar fi un simplu funcţionar, omul politic care ar şti dinainte rezultatul alegerilor ar fi un simplu dictator. Succesul sau eşecul fiecăruia se decide la graniţa inefabilă dintre predictibil şi impredictibil; intuiţia, comunicaţia cu transcedentalul sau capriciile zeiţei Fortuna pot modula “the educated guess”. Lupta lor cu imprevizibilul pentru a-1 face previzibil, în deplină conştiinţă că o victorie absolută i-ar nega luptătorului propria esenţă, are ceva din lupta cu îngerul a biblicului Iacov.

O a doua observaţie porneşte de la o altă ambivalenţă comună ştiinţei, economiei şi politicii. Vom porni de la această dată de la economie pentru a sugera că lucrurile nu stau altfel în ştiinţă sau în politică. Doctrina umanistă pune în centrul determinismului economic, alături de capital, munca, iniţiativa şi riscul. Aceasta în contradicţie cu toate teoriile anterioare care, fie că vin pe linia Adam Smith-Ricardo-Marx a valorii-muncă, fie că vin pe linia Jevons-Walras-Marshall a abordării marginaliste şi a valorii-utilitate, bazează fenomenul economic pe dihotomia (antagonistă, la Marx) între muncă şi capital. Noi atribuim capitalului un rol terţ în ziua de azi, con­siderând că ingredientul fertilizator strict necesar, alături de muncă, pentru fenomenul economic este iniţiativa: cu iniţiati­vă dar fără capital se pot mobiliza capitaluri în vederea dema­rării procesului economic, cu capital dar fără iniţiativă proce­sul rămâne blocat. Ipostaza principală în care capitalistul se implică în fenomenul economic este – propunem noi – cea de a avea iniţiativa folosirii propriului capital într-o anumită afa­cere asumându-şi anumite condiţii de risc, şi nu cea de a furniza efectiv respectivul capital. Mai mult decât atât, în măsura în care putem considera capitalul drept o expresie a muncii trecute acumulate într-o formă specifică, acesta poate fi asimilat în interiorul noţiunii de muncă.

Definim simplificat munca, în sensul celor studiate aici, ca fi­ind un efort cu o finalitate în principiu previzibilă, în timp ce fi­nalitatea iniţiativei se află “ab initio” la interfaţa dintre previzi­bil şi imprevizibil. Munca, fie ea fizică sau intelectuală, presu­pune repetabilitate, iniţiativa presupune risc. Fireşte că, rapor­tat la aceste moduri de definire, iniţiativa nu mai rămâne apana­jul exclusiv al capitalistului, nici munca – cel al salariatului.

Să arătăm că şi ştiinţa, şi politica stau sub semnul aceleiaşi duble determinări: o componentă de tip rutinier şi una de tip creativ, fiecare egal importantă din perspectiva rezultatului practic şi ambele neierarhizabile una în raport cu cealaltă. Ce face cercetătorul ştiinţific? Face observaţii, face experimente, culege date, le organizează, le prelucrează – adică face “mun­că” în sensul definit mai sus. Dar tot el iniţiază experimente care pot furniza date noi, imaginează noi algoritmi de prelu­crare a datelor şi – ’’finis coronat opus” – interpretează rezul­tatele elaborând noi cunoştinţe, noi legi, care lărgesc domeniul previzibilului în detrimentul imprevizibilului. în această a doua ipostază el manifestă “iniţiativă” în sensul de mai sus (riscul său fiind că, dacă nu a intuit corect căile pe care a con­dus cercetarea, toată munca depusă se va fi dovedit în van).

Intr-o situaţie asemănătoare se află politicianul: a organiza o campanie de persuasiune bazată pe anumite valori la care publicul se va dovedi insensibil costă tot atâta muncă pe cât costă şi una de succes, iar un milion de afişe cu un slogan elec­toral contraproductiv costă tot atâta cât un milion de afişe cu unul angajant. Că sloganul a fost însă bun sau nu, se va vedea doar în ziua alegerilor.

A treia observaţie este aceea că atât activitatea omului politic, cât şi cea a omului de ştiinţă şi a omului de afaceri se derulează în jurul conceptului de lege. Omul politic elaborează legile care guvernează comunitatea. Omul de ştiinţă descoperă legile care guvernează fenomenele naturale şi sociale. Iar omul de afaceri aplică legile invariabile ale mecanismelor economice în condiţiile variabile dictate de legile comunităţii, în scopul perpetuării şi dezvoltării fenomenului economic. Legătura cu legea ar trebui să confere un plus de obiectivitate, stabilitate şi predictibilitate activităţii desfăşurate în cele trei domenii de expresie umană.

A patra observaţie este legată de un obiectiv comun al politicii, economiei şi ştiinţei: armonia. De data aceasta extrapolarea se va extinde de la politică înspre celelalte două domenii, caracterul de factor armonizator între diversele opinii existente în comunitate fiind atribuit politicii. Dar şi ştiinţa realizează armonia şi echilibrul dinamic între explicabil şi inexplicabil. Obiectul activităţii ştiinţei îl fac fenomenele care realizează tranziţia de la inexplicabil la explicabil: atâta vreme cât ele sunt ferm aşezate pe terenul inexplicabilului, fenome­nele fac obiectul interesului misticii, iar o dată ce graţie ştiinţei ele au trecut în domeniul explicabilului, devin obiectul de interes al tehnicii sau al meşteşugului. în ceea ce priveşte economia, ea realizează echilibrul şi armonia între fenomenele socio-materiale de tip anabolic (dintre care cel mai tipic este producţia, dar şi cercetarea aplicativă, creditul etc.) şi cele de tip catabolic (dintre care cel mai tipic e consumul, dar şi dis­trugerea deliberată din motive economice sau militare, dis­trugerea accidentală etc.).

Propunem una dintre posibilele explicaţii ale motivaţiilor intime ale fiecăruia dintre cei ce activează în câmpul economiei, ştiinţei sau politicii. Această explicaţie ar fi că ei activează motivaţi de voluptatea exprimării de sine. De aceea avem iniţiative, de aceea riscăm, de aceea oferim seme­nilor noştri programe politice, produse şi servicii, teorii şi explicaţii ştiinţifice: ca să ne exprimăm personalitatea, ideile, ego-ul, supunându-le judecăţii şi validării publice. Ne exprimăm prin opera noastră politică, economică, ştiinţifică, invariabil pusă – cel puţin în intenţie – în serviciul comu­nităţii. Am putea numi aceste trăiri voluptatea exprimării, pe care am putea-o pune alături de voluptatea cunoaşterii şi de cea a recunoaşterii, comentate anterior. Alături de curiozitate, voluptatea de exprimare este al doilea motiv egoist care ali­mentează motorul oricărei forme de progres.

Ni se pare important de observat că în motivarea acestor acţiuni umane sunt implicate într-un fel sau altul toate atributele fiinţei umane definite de noi: libertatea de acţiune, posesie şi expresie, creaţia, respectul de sine şi altruismul. După cum sunt implicate nevoi corespunzătoare tuturor treptelor piramidei Maslow-Voiculescu, de la nevoile fiziologice la cele de creaţie. Fireşte, contribuţia acestor elemente nu este egală, iar combinarea lor poate lua forme atât de complexe, încât să genereze perspective teoretice noi.

  1. Economie şi competiţie

Competiţia este un dat natural al lumii vii, care se mani­festă în particular şi la fiinţa umană; una dintre formele cele mai importante de competiţie între oameni este competiţia eco­nomică. Fiind un dat natural, competiţia e inevitabilă; mai mult decât atât, în anumite condiţii de loialitate şi între anu­mite limite, competiţia economică e şi dezirabilă: ea este esenţială, cum am văzut, pentru perfecţionarea gestiunii activelor economice, având ca efect îmbunătăţirea calităţii pro­duselor, scăderea costurilor, scăderea preţurilor etc. Există însă o serie de limitări ale caracterului benefic al competiţiei economice, care impun introducerea unor constrângeri sau restricţii, sub forma unor reglementări. Funcţionarea simul­tană a liberei competiţii şi a restricţiilor este o expresie a prin­cipiului umanist conform căruia libertatea individului este limitată doar de încălcarea libertăţii altui individ.

Ni se pare important să analizăm mecanismele prin care acest principiu se aplică în viaţa economică. Ce limitează aşa­dar efectele benefice ale liberei concurenţe? Ce impune intro­ducerea reglementărilor din partea autorităţii publice?

Reglementările şi intervenţia statului în general apar în momentul în care limitele pieţei conduc la mărginirea bunăstării sociale (“public welfare”) generate de fenomenul economic, în special prin mărginirea competiţiei economice. Literatura de specialitate foloseşte adesea, în locul sintagmei “limite ale pieţei”, termenul mult mai sever de “faliment al pieţei” (“market failure”); noi îl evităm apreciind că în cazurile de care ne ocupăm e vorba de regulă de o atenuare, dar nu de dispariţie totală a fenomenelor de piaţă. Impunerea de reguli ecologice sau limitări agenţilor economici, de către o autoritate a mediului în care îşi desfăşoară activitatea, constituie de pildă o reglementare a activităţii lor.

Care sunt principalele cauze ce induc limite ale pieţei sau, la extrem, falimentul pieţei? In opinia noastră acestea sunt:

  1. Economiile de scală. După cum se ştie, curba dependenţei costurilor unitare ale producţiei de cantitatea produsă are un caracter descendent, deoarece componenta independentă de volumul producţiei a costurilor se divide, în cazul unei pro­ducţii mai mari, la un număr mai mare de unităţi. Aceasta favorizează întreprinderile mari, capitalurile mari, şi le con­feră acestora un avantaj competitiv care nu e justificat printr-un plus de competenţă, de iniţiativă, de efort – vorbind în general, de merit. Competiţia este astfel deformată, apărând un meca­nism de reacţie pozitivă prin care marile capitaluri devin automat şi mai mari, iar cele mici tind să scadă şi să iasă din competiţie. La extrem, se ajunge la situaţii de oligopol sau chiar de monopol, adică competiţia este sever limitată sau chiar înlăturată. Piaţa îşi manifestă limitele prin aceea că de la un moment dat competiţia nu mai măreşte, ci micşorează bunăstarea socială.
  2. Asimetriile. In derularea relaţiilor economice apar o serie de asimetrii între parteneri privind capacitatea de influenţare şi, mai ales, asimetrii informative. Aproape întotdeauna asimetriile favorizează partenerul puternic în raport cu partenerul slab: firma în raport cu clientul, firma mare în raport cu firma mică, statul în raport cu contribuabilul etc. De exemplu practica anumitor firme de a crea false necesităţi de consum se bazează pe asimetrii: firma are o serie de date privind clientul etalon, în special privind surplusul lui finan­ciar şi posibilitatea de a acţiona asupra acestuia prin inter­mediul reclamei. Evident, crearea de false necesităţi de con­sum nu conduce la creşterea bunăstării sociale, ci doar a pro­fitului firmelor. Un alt exemplu tipic de asimetrie informativă este regula – transformată în lege, în unele ţări – a confidenţialităţii salariilor; aceasta îl favorizează pe patron în raport cu salariaţii, permiţându-i să negocieze cu un anumit angajat un salariu mult mai mic decât cel pe care patronul ar fi în realitate dispus să-l acorde pentru serviciile făcute, dacă respectivul angajat nu ştie că un coleg, mai abil negociator, primeşte pentru aceleaşi servicii, de la acelaşi patron, un salariu mai mare.
  3. Externalităţile. Acestea sunt efecte colaterale ale unei activităţi economice care, în condiţiile unei pieţe libere, nu se regăsesc în balanţa raporturilor financiare între firmă şi client. Externalităţile pot fi negative – de exemplu, efecte adverse asupra mediului, făcute posibile de o activitate comer­cială oarecare – sau pot fi pozitive, cum sunt externalităţile de reţea, adică creşterea valorii de întrebuinţare a unei facilităţi de tip reţea (de pildă, reţeaua telefonică), o dată cu creşterea ei cantitativă, fără costuri suplimentare pentru utilizator. Externalităţile rezultate din activităţi economice de schimb (vânzare-cumpărare sau prestare de servicii) pot influenţa negativ sau pozitiv bunăstarea socială, prin mecanisme supli­mentare faţă de cele oferite de piaţă.

In sfârşit, ultima precizare care trebuie adusă cu privire la cauzele apariţiei limitelor economiei de piaţă – şi la extrem a falimentului pieţei – este că aceşti factori se schimbă în timp modificând oportunitatea deciziei publice în privinţa regle­mentării. De exemplu schimbarea aiurii curbei costurilor (a economiei de scală) poate transforma un monopol natural în unul ne-natural, capabil totuşi de a ridica bariere artificiale în calea unor noi competitori chiar după căderea barierelor natu­rale. Este sarcina autorităţii de reglementare în acest caz să deschidă piaţa respectivă competiţiei prin norme care să asi­gure respectarea intereselor noilor competitori, dar şi pe cele ale fostului monopol (“incumbent”-ului) şi mai ales pe cele ale publicului. Prin urmare, reglementarea nu acţionează numai în sensul limitării concurenţei, ci şi în cel al extinderii ei, atunci când competiţia economică neloială ori competiţia extra- economică limitează competiţia economică loială.

Principiul umanist conform căruia libertatea individuală poate cunoaşte restricţii doar când prin exercitarea ei se ajunge la limi­tarea libertăţii altui individ presupune implicit o libertate abso­lută şi nerestricţionată în interiorul acestor restricţii. Aceasta înseamnă că, intr-un mediu social dat, competiţia economică poate fi oricât de intensă, atâta vreme cât e loială (o competiţie neloială echivalând cu o încălcare a libertăţii indivizilor defa­vorizaţi prin acea neloialitate). Dar, conform rezultatelor noastre teoretice, cu cât este mai mare gradul de competiţie liberă la inte­rior intr-un mediu dat, cu atât e mai mare gradul de competitivi­tate a acelui mediu la exterior. Societatea nu este îndreptăţită să limiteze competiţia loială, totuşi ea este îndreptăţită să evite fenomenul autoconsumului competiţiei la care se poate ajunge inclusiv prin competiţie loială. Modalitatea de realizare a acestui deziderat nu e însă stoparea sau descurajarea competiţiei loiale, ci oferirea de oportunităţi şi sprijin, inclusiv material, victimelor autoconsumului competiţiei pentru reintrarea lor în competiţie cu o mai bună punere în valoare a propriilor avantaje competitive.

Problema competitivităţii poate fi însă privită şi ea din per­spectiva doctrinei umaniste. Competitivitatea unui actor eco­nomic poate fi pusă în termenii valorii şi armoniei, proprii acestei doctrine. Sintetizăm în cele ce urmează o serie de rezul­tate teoretice privind competitivitatea, rezultate la care am ajuns analizând problema din perspectivă umanistă.

In cele urmează propunem un nou nivel, superior, de evaluare a competitivităţii, respectiv propunem un set de cinci factori de competitivitate care îi controlează pe cei clasici, cei calitativi şi implicit (prin intermediul acestora) cei cantitativi. Vom numi factorii principali de la acest nivel drept factori esenţiali ai competitivităţii. Aceştia sunt:

    1. Proporţia de reutilizare a muncii trecute
    2. Stabilirea axiologică
    3. Inovaţia aplicată
    4. Gradul de armonie
    5. Identificarea şi promovarea valorii.

Noi considerăm că unul dintre factorii esenţiali de competi­tivitate a unui agent economic este proporţia în care ştie el să înglobeze şi să reutilizeze munca trecută în activi­tatea sa curentă. Orice unealtă reprezintă muncă trecută refolosită în activitatea curentă. Capitalul reprezintă, cum am arătat, muncă trecută folosită în activitatea curentă. Ştiinţa şi tehnologia reprezintă muncă trecută reutilizată de fiecare dată când se aplică în activitatea curentă: cel ce a stabilit o serie de legi ştiinţifice ori un anumit procedeu tehnologic a muncit o dată, dar munca lui continuă să producă valoare ori de câte ori altcineva execută un proiect sau elaborează o şarjă pe baza concluziilor rezultate din munca în domeniul ştiinţei sau tehnologiei desfăşurată cândva de acel cineva iniţial.

In ceea ce priveşte al doilea factor enumerat, considerăm drept factor esenţial de competitivitate stabilitatea sistemu­lui de valori sau stabilitatea axiologică. Este vorba atât de sistemul de valori acceptat de actorii economici, cât şi de cel pro­movat de mediul economico-social. Pe lângă stabilitatea proprie­tăţii, a cărei legătură cu competitivitatea e evidentă, este vorba de stabilitatea sistemului legislativ, a sistemului de restricţii artificiale în general, indiferent că e vorba de restricţii formale (juridice) sau informale (culturale). Să luăm un exemplu: cel al disciplinei contractuale. Putem afirma fără teama de a greşi că un sistem care nremiază indiscinlina contractuală penalizează competitivitatea. Or, este evident că orice sistem care nu pena­lizează o anumită infracţiune. în mod indirect o premiază.

In viziunea umanistă, la nivelul confruntării directe între competitori cel mai mare avantaj competitiv îl reprezintă inovaţia aplicată. Prin urmare, inovaţia aplicată reprezintă un factor esenţial de competitivitate. Ne referim evident nu numai la inovaţia tehnologică, ci şi la cea în management, în comunicare, în organizare, în structurarea relaţiilor interper­sonal etc., etc. Să facem demonstraţia prin reducere la absurd: să presupunem că, la un moment dat, nu ar mai apărea inovaţie în viaţa economică sau că printr-un mecanism sau altul aplicarea ei ar fi blocată. Din acest moment, evoluţia competiţiei ar avea un caracter previzibil până în cele mai mici detalii: sub efectul economiei de scală, întreprinderile mari ar scoate treptat din competiţie întreprinderile mici, actorii puternici ar scoate din competiţie actorii economici slabi, până la eliminarea lor totală. Dar realitatea ne arată că acest lucru nu se întâmplă: cu toată tendinţa generală care există ca actorii mari să fie favorizaţi în competiţia cu actorii mici, există şi coloşi care se prăbuşesc şi există şi firme mici (ultimele decenii sunt extrem de bogate în exemple) care cunosc creşteri spectaculoase. Or, diferenţa între cele două tipuri de evoluţii este dată în principal de inovaţia aplicată: firmele mici dar extrem de dinamice valorifică această resursă cu mult peste media valorificării ei în societate, în timp ce în termeni relativi coloşii cu picioare de lut valorifică inovaţia aplicată sub media pe societate.Un alt factor pe care îl considerăm esenţial, determinant pentru competitivitate la toate nivelurile, este gradul de armonie care se manifestă în procesul competiţiei. Propunem definiţia de competiţie armonică pentru acea competiţie care cuprinde un raport optim între competiţia economică şi cea extraeconomică, iar în cadrul competiţiei economice un raport optim între competiţia liberă şi cea neliberă, de aşa manieră încât să rezulte maximizarea binelui social. Competiţia armo­nică aşadar maximizează efectele benefice cumulate între cumpărător şi vânzător, între firmă şi piaţă, între economie şi societate (mediu), între economia naţională şi cea mondială.

Cum e competiţia atunci când nu e armonică? Ea poate fi:

  • Disarmonică, atunci când unul din partenerii de mai sus dobândeşte mai multă utilitate decât proporţia din valoarea nou creată care este efectul contribuţiei sale, şi celălalt parte­ner (necesarmente) mai puţină.
  • Distorsionată, când unul dintre parteneri câştigă şi altul pierde.
  • Iresponsabilă, atunci când pierd terţi (mediul social, mediul natural etc).

Considerăm că al cincilea factor esenţial de competitivitate este capacitatea de a identifica şi promova propria va­loare. Aşa cum am mai arătat, aceasta înseamnă identificarea în primul rând a indivizilor valoroşi şi a domeniilor lor de exce­lenţă, apoi canalizarea lor spre o educaţie şi instrucţie în con­sens cu înclinaţiile lor naturale şi, nu în ultimul rând, valorifi­carea acestor înclinaţii intr-un mod care să armonizeze intere­sele lor cu cele ale societăţii. Teza noastră este că. ne termen foarte lung, succesul unei societăţi. în particular competitivi­tatea ei înţeleasă intr-un sens larg, este dată de pronortia în care respectiva societate reuşeşte să-si exploateze zestrea fixă de valoare umană cu care este dotată în mod natural.

Ca o concluzie la acest subcapitol, să arătăm că dacă folosim formula de echilibru simplificată prin care veniturile totale reprezintă costurile cu materia primă plus costurile cu in­vestiţiile plus costurile cu forţa de muncă plus profitul, atunci pentru nivelurile întreprinderii (definit într-o viziune clasică drept nivelul microeconomic) un criteriu de performanţă în evaluarea competitivităţii poate fi considerat maximizarea profitului, definit ca diferenţa dintre veniturile totale şi cele trei costuri. în acelaşi timp, pentru nivelul economiei naţionale (definit într-o viziune clasică drept nivelul macroeconomic), un criteriu de performanţă în evaluarea competitivităţii poate fi considerat maximizarea unui parametru propus a se numi “profit social” Pg, care include profitul şi costurile cu forţă de muncă şi care este o măsură a efectelor socio-economice ale activităţii economice. Să observăm că în cazul actorului macroeconomic, în plus faţă de maximizarea acestui profit social, pentru a obţine performanţa se impune şi o distribuţie echilibrată între costurile cu forţa de muncă şi profit, adică între resursele care asigură veniturile personalului direct pro­ductiv şi cele care asigură veniturile personalului bugetar, pensii, alocaţii, burse etc. Privit într-o perspectivă strategică, putem defini chiar un „profit social strategic” Pgg, care include, pe lângă profitul social definit mai sus, şi costurile cu investiţiile, şi a cărui maximizare (şi defalcare echilibrată) poate reprezenta criteriul de performanţă al actorului macro­economic, întrucât interesul public cere şi mărirea inves­tiţiilor, adică a bogăţiei acumulate de societate.

  1. Libertatea economică şi cea politică

Cu câteva decenii în urmă făcea vogă, în lumea ideilor, teo­ria convergenţei între comunism şi capitalism. Evenimentele din 1989-1991 au infirmat peremptoriu această teorie; escala­da nostalgiei în Est, la peste zece ani după aceste evenimente, conturează o posibilă înlocuire a ei cu o teorie incompatibilă cu convergenţa, anume o teorie a oscilaţiei, în care manifestările comuniste şi capitaliste din acest secol să nu constituie decât faze necesare dintr-un proces periodic derulat de-a lungul întregii istorii a societăţii umane.

Să pornim însă, în ordine deterministă firească, nu de la societate, ci de la om. Este teza noastră, cum am văzut, că în natura umană coexistă două dimensiuni: una individualistă şi una colectivistă. Asa cum societatea nu noate exista fără indi­vizii, nici indivizii nu not exista în afara sau cu ignorarea societăţii: însăsi expresia ultimă a individualismului – competiţia – nu poate fi concenută în absenta competitorului, deci a unei alte fiinţe umane la care individul să se raporteze. Această dublă determinare a fiinţei umane se regăseşte de alt­fel şi în piramida Maslow-Voiculescu: treptele inferioare ale acesteia corespund preferenţial sau predominant dimensiunii individualiste, iar treptele superioare celei sociale, „colectiviste”.

Să analizăm cum se reflectă această teză asupra complexu­lui de probleme ale libertăţii. Să observăm, mai întâi că, dacă cele două dimensiuni, individualismul şi colectivismul, sunt, cel puţin statistic, egal reprezentate în fiinţa umană, expresia socială a fiecăreia dintre ele poate fi favorizată sau atenuată de condiţii specifice cultural-istorice, astfel încât întâlnim epoci în care una e predominantă, urmată de epoci de predomi­nanţă a celeilalte. Capitalismul sălbatic al secolului XIX, ca şi comunismul secolului XX, apar aşadar ca puncte de maxim ale individualismului, respectiv colectivismului, din cadrul unui fenomen pulsatoriu repetat de-a lungul istoriei. Ca să dăm un singur exemplu, etapele incipiente ale marilor religii monoteiste, cum sunt creştinismul ori islamismul, au cores­puns unor puseuri maxime ale spiritului colectivist (lucrul e de altfel valabil şi pentru prima religie monoteistă – mozais­mul – cu observaţia că acesta se referă la un colectivism tribal, în timp ce creştinismul şi islamismul au vocaţie universală); ca şi comunismul care le-a succedat, aceste generoase mişcări au dezvoltat şi linii de evoluţie care au condus, in anumite cazuri, la dogmatism, fun­damentalism şi negarea obiectivelor originale.

Facem distincţia aşadar într-o primă fază, între libertatea individuală sau umană şi libertatea colectivă sau politică. Să subliniem faptul că, deşi înrudite, cele două tipuri de libertate nu se suprapun. Atena antică, Roma republicană erau democraţii de tip sclavagist: ele erau state care se bucurau de libertate politică, dar în cadrul cărora mulţi indivizi nu dis­puneau de libertatea umană. Exemple se pot da şi din istoria modernă – Statele Unite de până la Lincoln, care îmbinau li­bertatea economică şi politică a albilor cu sclavajul negrilor – şi chiar din cea contemporană. Toate aceste exemple de state, care au în comun un mod de organizare a proprietăţii şi a pro­ducţiei de tip concurenţial adică în ultimă instanţă capitalist, ne conduc către o concluzie formulată de Milton Friedman încă din 1962: capitalismul este o condiţie necesară, dar nu şi sufi­cientă pentru libertatea umană sau pentru libertatea politică.

Dar fiinţa umană nu se raportează numai la sine şi la cele­lalte fiinţe umane în efortul de satisfacere a nevoilor sale; ea se raportează şi la mediu. Primul şi, pentru multă vreme, princi­palul mod de raportare a fost exploatarea mediului pentru sa­tisfacerea nevoilor vitale. Ceea ce transformă abordarea bila­terală discutată mai sus într-o abordare trilaterală: putem vorbi de libertatea umană, libertatea politică şi libertatea eco­nomică, ele formând complexul fundamental de libertăţi. Numai prin satisfacerea simultană a celor trei este asigurată posibilitatea exprimării fără restricţii a esenţei umane.

Prin urmare, libertatea umană se defineşte în raport cu individul şi exprimă capacitatea acestuia de a decide în ceea ce îl priveşte (până la limita la care libertatea lui interferă cu li­bertatea altui individ). Libertatea politică se defineşte în raport cu colectivitatea şi exprimă capacitatea individului de a decide în ceea ce priveşte problemele comunităţii, implicit ale sale în calitate de membru al comunităţii. Libertatea econo­mică se defineşte în raport cu mediul fizic, cu focalizare asupra bunurilor utile, naturale sau artificiale, din acest mediu; ea exprimă capacitatea individului de a decide asupra bunurilor cu care se află în raport de posesiune (proprietate), de a dis­pune fără obstrucţie sau tulburare de aceste bunuri.

Fireşte, satisfacerea simultană a celor trei tipuri de liber­tate este situaţia ideală pe care nici o societate n-a atins-o încă. Un exemplu de societate care se apropie foarte mult de liber­tatea economică – în sensul că intervenţia statului în viaţa eco­nomică este redusă la minimum – a fost cel al coloniei britani­ce Hong-Kong. Este, de asemenea, o societate în care libertatea umană era puternic reprezentată, în timp ce libertatea politică era practic nulă – cetăţenii nu erau guvernaţi de reprezentanţi aleşi de ei, ci de funcţionari numiţi de la Londra! Experienţa a arătat că această combinaţie de libertăţi – economică şi umană, fără cea politică – a condus la o variantă de relativ suc­ces al societăţii. Dimpotrivă, se pot cita cazuri de extremă li­bertate politică şi umană, care sufocă libertatea economică, ducând comunitatea la dezastru -este cazul societăţilor cuprinse de anarhie.

Prin urmare, cele trei tipuri de libertate în mod evident se interinfluenţează reciproc. Libertatea umană poate fi sever limitată atunci când omul nu are libertate politică, deci poate fi constrâns de societate, prin intermediul legilor, să nu ac­ţioneze conform propriei voinţe ori chiar să acţioneze contrar propriei voinţe, sau atunci când el nu mai are libertate eco­nomică, adică este împiedicat fie să producă bunuri proprii necesare pentru satisfacerea nevoilor corespunzătoare pira­midei Maslow-Voiculescu, fie să dispună de bunurile produse. La rândul ei, liberatea umană este motorul luptei atât pentru libertate politică, cât şi pentru libertate economică; prin inter – mediul ei se desfăşoară şi confruntările dintre factorul eco­nomic şi cel politic pentru predominanţa uneia sau alteia din­tre cele două libertăţi.

Există însă o serie de particularităţi. Factorul politic poate acţiona şi direct asupra libertăţii economice, amplificând-o sau restrângând-o, prin intermediul legislaţiei. Factorul economic nu poate acţiona decât indirect asupra libertăţii politice, prin intermediul factorului uman: limitarea libertăţii umane provo­cată de absenţa bunurilor materiale va determina presiuni asupra factorului politic.

O altă particularitate, mai subtilă, ţine de sensul fluxului informaţional-decizional. Intr-o structură politică, expresie a libertăţii politice, acest flux este descendent, orientat de sus în jos. De exemplu, într-o republică prezidenţială, preşedintele îl directivează pe primul ministru, primul ministru pe miniştri, aceştia pe directori, directorii pe inspectori ş.a.m.d. Intr-o structură economică, dimpotrivă, fluxul informaţional e ascen­dent, de jos în sus, informaţiile provenite de la consumator privind preferinţele acestuia se propagă pe filiera detailist- angrosist-producător, până când acesta din urmă “execută ordinele” consumatorului.

O altă particularitate care opune cele două tipuri de liber­tate este aceea că libertatea economică tinde să producă liber­tate politică, dar libertatea politică poate să distrugă libertatea economică. Prima parte a aserţiunii – libertatea economică tinde să producă libertate politică – este relativ uşor de demon­strat prin recursul la istorie: marile democraţii moderne, Anglia şi SUA în primul rând, au fost iniţiate pe fondul unor societăţi prospere dar nedemocratice, care atinseseră prospe­ritatea prin intermediul libertăţii economice (deoarece altă cale nu există). In contemporaneitate, state precum Spania franchistă ori Chile sub Pinochet au cunoscut o largă libertate economică sub regimuri de suspendare a libertăţii politice şi umane, ceea ce nu le-a împiedicat să realizeze un progres eco­nomic important. Odată atins un anumit nivel de prosperitate, societăţile respective au simţit nevoia să impună şi libertatea politică. Partea a doua a afirmaţiei – aceea că libertatea politică poate tinde să distrugă libertatea economică – se veri­fică în cazul noilor state apărute după dispariţia sistemului colonial: libertatea politică a fost urmată de un interventio­nism economic masiv al statului, adică de o limitare a libertăţii economice, cu inevitabila sa consecinţă – sărăcia.

Să observăm că acest efect de suprimare a libertăţii eco­nomice se poate obţine atât pe cale autoritară, cât şi pe cale democratică. Aşa cum putem avea dictaturi de dezvoltare, putem avea şi democraţii de subdezvoltare, care erodează până la anihilare acumulările economice ale regimurilor autoritare care le-au precedat. La o analiză mai atentă, constatăm că li­bertatea economică, fiind bazată pe o competiţie de multe ori acerbă, favorizează elementele cele mai dinamice din societate, în timp ce libertatea politică favorizează masele, adică ele­mentele cu performanţe medii. De aici contradicţia dintre cele două, dar şi nevoia de armonizare şi de compromis pentru evitarea, pe de o parte, a pierderii capacităţii societăţii de a genera valoare nou creată (cazul excesului relativ de liberate politică) şi, pe de altă parte, a distribuţiei disproporţionate a acestei valori în măsură să creeze tensiuni (cazul excesului relativ de liberate economică).

O altă observaţie interesantă este că putem avea o piaţă privată, fără ca ea să fie o piaţă liberă – în schimb nu se poate imagina o piaţă liberă fără ca ea să fie privată, sau dominant privată, în care statul intervine doar ca un participant cu drep­turi egale cu ale celorlalţi participanţi. O piaţă liberă este cea care asigură cooperarea voluntară a oamenilor, în care toţi cei implicaţi participă cu speranţa că vor avea de câştigat, la nivel individual, de pe urma tranzacţiilor. Ea presupune absenţa coerciţiei de orice fel; sub acest raport, ea este un ideal imposi­bil de atins de realitate, deoarece pieţele reale au un grad mai mare sau mai mic de reglementare, care echivalează cu o coer­ciţie. De cele mai multe ori această coerciţie se manifestă sub forma unei restricţii (interdicţii), nu a unei impuneri, ceea ce măreşte marja de manevră a participantului la mecanismul de piaţă.

Prin analogie cu libertatea umană, libertatea pieţei se bazează pe libertatea indivizilor de a-şi face propriile decizii, atâta vreme cât nu împiedică alţi indivizi să facă acelaşi lucru. Respectarea acestui principiu permite structurarea întregii societăţi după un flux informaţional-decizional orientat de jos în sus. Restricţionarea impusă de acest principiu este o piedică în calea celor care vor să facă răul, dar este şi o piedică în calea celor ce vor să facă binele. Acest din urmă aspect comportă şi unele consecinţe neplăcute; este bine să ne gândim totuşi că aproape toţi marii dictatori au acţionat sub pretenţia şi sub pretextul de a face bine celor din jur, adică de a impune “binele” lor unor oameni care nu doreau acest “bine”.

O concluzie necesară a sporului de libertate economică şi politică, deci a dereglementării, este restrângerea atribuţiilor autorităţilor centrale şi locale. Iar cum aceste atribuţii se exercită şi sunt controlate prin intermediul bugetelor, o con­secinţă a acestei consecinţe este necesitatea limitării bugetelor (adică implicit a fiscalităţii).

In final trebuie să recunoaştem cu luciditate o situaţie obiectivă: cei care ne guvernează sunt persoane de aceeaşi esenţă umană ca şi noi, cei guvernaţi, prin urmare motivaţia interesului personal – expresie a libertăţii politice, economice şi umane – funcţionează la fel de bine la ei ca şi la noi. Singura diferenţă este că noi, atunci când luăm o decizie greşită, plătim din buzunarul nostru, în timp de deciziile lor greşite se plătesc din buzunarul public. în consecinţă, atunci când noi greşim şi suntem penalizaţi abandonăm proiectul greşit în care ne-am angajat şi abordăm unul nou; ei în schimb au resursa de a clama: “nu am ajuns la rezultate deoarece nu am făcut destule eforturi în sensul dorit; să ne înzecim eforturile, în special cele financiare, pentru a ne atinge idealul”. Numai o pre­siune din partea opiniei publice în sensul obligării politicie­nilor să-şi respecte angajamentele asumate, la termenele asu­mate, poate controla acest tip de comportament.

64 COMENTARII

  1. Cea mai bună măsură pentru România ar fi daca am adopta umanismul pragmatic ca si doctrina politică principală.

  2. Am citit in acest capitol această frază: ”Legile trebuie să fie în armonie cu aspiraţiile legitime ale fiinţei umane”. M-a făcut chiar curioasă despre această doctrină.

  3. din punct de vedere economic romania travereseaza o perioada foarte grea si sunt de parere ca numai umanismul ne mai poate scoate la mal.

  4. econimicul este un sector foatte fragil nu numai in romania insa parca noi il simtim mai apasat si mai deteliorat ca celelalte tari.

  5. varianta cea mai buna ar fi ca in economia romaniei sa fie inserat umanismul pragmatic numai asa aceasta tara va cunoaste dezvoltarea mult dorita.

  6. fara politicieni crora sa le pese de tara, fara un guvern stabil, fara un presedinte care sa respecte constitutia tarii romania este ca o nava care pluteste in deriva.

  7. pe langa sistemul medical sectorul economic are nevoie de o surescitare masiva cu infuzii foarte mari de capital din partea statului.

  8. perspectiva de dezvoltare durabila a romaniei o poate asigura numai umanismul nu exista alta doctrina mai benefica pentru noi.

  9. sa luam exemplul celorlate tari care au ca si baza de guvernare umanismul acolo vorbim de prosperitate intr-un trend ascendent si romania ar putea sa faca asa ceva dar cand ai la cotroceni un presedinte caruia nu-i pasa de noi….ce ar mai putea fi zis.

  10. ma uit cu ingrijorare cum asa zisii politicieni nu le pasa de intrarea in moarte clinica a economiei romanesti de micul producator care este pe cale de disparitie,o sa devenim o tara babaniera daca nu vom lua urgent masuri de redresare a economiei.

  11. groaza a atins cote inimaginabile in momentul cand insusi presedintele tarii a iesit si a spus ca statul a esuat…nu se poate asa ceva.

  12. libertatea economica a unei tari este data de gradul sau de productivitate in mai multe sectoare de activitate,romania in ultimii ani nu prea mai produce nimic si este total dependenta de importuri.

  13. oare ce mai este romanesc in aceasta tara?ce mai are romania al ei,facut de ea,sa-i apartina…cred ca foarte putin inspre nimic.este un lucru foarte trist dar de actualitate si adevarat.

  14. Ca ecologist convins nu pot decât să mă bucur că una dintre funcțiile economice a statului umanist vizează echilibrul dintre economic, social și mediu. Rămâne de văzut cum se poate pune în practică această concepție.

  15. criza economica prin care trece romania poate fi rezolvata de umanisti numai ei sunt capabili si competenti sa scoata romania la liman.

  16. impactul pe care l-a avut pandemia asupra economiei romanesti este unul devastator si cu greu ne vom revenii din aceasta lovitura globala.

  17. efectele deciziilor aberante luate de autoritati au inceput sa-si faca efectul eu sincer ma astept la ceva si mai rau din punct de vedere economic in romania.

  18. avem un presedinte care nu se implica deloc in redresarea tarii sau poate o face intentionat ca asa primeste ordinele din afara.

  19. era de asteptat ca fara a avea o doctrina puternica romania va incepe sa se dezechilibreze din mai multe puncte de vedere.

  20. daca nu se vor lua masuri relevante pentru economie romania va arata ca un sat parasit,un mare numar de persoane se gandesc sa se stabileasca altundeva.

  21. Consider că e o idee foarte bună înlocuirea conceptului de protejare a „proprietății intelectuale” cu conceptul de „protejare a drepturilor materiale ale creatorului”.

  22. Mecanismele pieţei, funcţionând fără un „feedback” social, pot conduce la situaţia în care echilibrul preţurilor se realizează la un nivel inaccesibil pentru o parte din cetăţeni, situaţie ce prezintă, în cazul produselor de importanţă vitală, costuri sociale inacceptabile – ați descris perfect actuala criză energetică cu care ne confruntăm chiar în aceste zile în România.

  23. Situația pe care o descrieți cu „privatizarea, ca instrument de însănătoşire a economiei, adică privatizarea oportună, a fost privită ca o condiţie a trecerii la economia de piaţă funcţională, când dimpotrivă ea presupune existenţa unei economii de piaţă funcţionale” seamănă cu dilema cauzală „ce a fost mai întâi, oul sau găina”.

  24. inca de la aderarea in uniunea europeana romania a fot lasata mai pe la marginea mesei la care se discutau lucruri foarte importante.

  25. economia este motorul unei societati dar din pacate noi nu avem grija ca acest motor sa functioneze la parametrii normali.

  26. cand ai un sistem educational la pamant cam toate sectoarele nu merg bine totul pleaca de la educatie si de oamenii pusi in functie cheie.

  27. Referitor la privatizările din România: este infinit de trist că una dintre puținele privatizări corecte și benefice, mă refer la privatizarea Institutului de Chimie Alimentară, s-a lăsat cu închisoare grea pentru cei care au făcut-o. Se vorbește prea puțin despre acest lucru.

  28. marea mea dezamagire este faptul ca romania dintr-o forta a europei a ajuns sa se imprumute foarte mult si sa importe alimente

  29. agonia economica a romaniei este comandata din afara granitelor ei.eu de parerea asta sunt,iar cei de aici sunt simplii executanti.

  30. criza in care ne aflam ne afecteaza pe toti insa depinde de noi insine cum ne pozitionam fata de reglementarile luate de autoritati in combaterea ei.

  31. statul roman,dupa cum a zis si presedinte,este unul esuat…imi pare rau sa stiu ca tara mea este neputiicioasa in fata necazurilor care apar.

  32. E tot mai clară că România este în pragul colapsului total – politic, economic și social. Este un moment potrivit pentru punerea doctrinei umaniste în practică, dar nu sunt sigur că există politicienii necesari pentru acest lucru.

  33. Încep să fiu tot mai convins că societatea umanistă pe care o descrieți reprezintă într-adevăr o soluție la problemele actuale.

  34. Una dintre explicațiile situației economice prezente din România cred că are legătură cu modul în care s-au făcut privatizările din ani ’90. Au fost oricum, numai corecte, loiale și oportune nu. Industrii întregi au fost făcute dispărute, mii de fabrici reduse la fier vechi, zeci de ani de expertiză aruncați la gunoi. Încă ne mai revenim după acel episod catastrofal din economia românească. Au existat și excepții, desigur, dar foarte puține.

  35. Poate a sosit momentul unei schimbări de paradigmă în viața socială și politică românească. De ce nu doctrina umanista? Pare o concepție politică matură, având avantajul că poate să evite greșelile pe care le-au făcut celelalte concepții politice de până acum.

  36. E aproape un miracol că după 50 de reprimare sistematică a libertății economice sub comunism a fost totuși posibil să reinventăm democrația și economia de piață. Nu sunt nici pe departe unde ar trebui să fie după 30 de la revoluție, dar sunt multe semne de optimism. Poate schimbarea necesară în acest moment ține și de implementarea doctrinei umaniste la toate cele trei nivele – economic, social și politic

  37. Foarte adevărată observația dumneavoastră conform căreia elemente ale economiei de piață se inserează chiar și în cel mai controlat sistem economic. Îmi aduc aminte de pe vremea lui Ceaușescu de multe astfel de „enclave” economice, cele mai multe dintre ele existând cu acordul tacit al statului. La fel se întâmplă acum chiar și în Coreea de Nord, probabil sistemul economic cel mai brutal controlat de stat din toate câte au existat.

  38. Principiul coerciției minime (sau al libertății economice maxime) apropie doctrina umanistă de libertarianism (doctrina care pledează pentru o intervenție minimă în piața liberă și în viața persoanelor) după părerea mea.

  39. Observ că din punct de vedere social, politic și economic democrația este singura care poate asigura bunăstarea societății. Cum se explică atunci cazurile în care o societate este condusă democratic, dar bunăstarea nu se arată deloc pentru o mare parte dintre cetățeni? Nu e democrație adevărată sau e doar o chestiune de timp apariția bunăstării?

  40. După 30 de ani de la Revoluție poate e timpul pentru o schimbare reală în politica românească și nu văd de ce fi umanismul această schimbare. Eu unul sigur aș vota un partid capabil să implementeze astfel de politici publice.

  41. Din păcate încă multă lume nu înțelege adevărul acesta simplu: libertatea umană personală se întinde exact până la limita în care exercitarea ei încalcă libertatea personală a celorlalți. Și vedem din plic acest lucru zilele astea în care cei care își urlă libertatea de a nu purta mască și, în general, de a nu respecta nicio regulă sanitară, nu își dau seama că încalcă libertatea celorlalți de a fi sănătoși.

Comentariile sunt închise.