ÎNTÂLNIRE CU DAN VOICULESCU

În 2025, statul român a bugetat pentru cercetare o sumă echivalentă cu sub 19 euro pe locuitor. Media europeană a fost de aproape 300 euro. Deci în România, aflată oricum pe ultimul loc în UE și la acest capitol, s-a alocat de peste 15 ori mai puțin raportat la media europeană. În ultimii zece ani, toate celelalte state membre au crescut constant suma alocată cercetării, cu aproape 60%. În același interval, România a redus-o cu aproape 10%! Sunt cifre obiective alarmante. Într-o lume în care revoluția tehnologică devine factor decisiv în economie, în politică și în dinamica socială, statul român taie bani de la cercetare! În prezent, Comisia Europeană pregătește Actul privind Spațiul European de Cercetare care vizează atât reducerea diferențelor dintre sistemele naționale, cât și îmbunătățirea condițiilor de lucru ale cercetătorilor. Se promovează o țintă de 3% din PIB pentru cercetare până în 2030 în statele UE! Trebuie subliniat că, în 2025, conform unor recente date Eurostat România a alocat efectiv pentru cercetare aproximativ 0,09%! Deci sub 0,1%! Necesitatea creșterii alocării pentru cercetare în România este indiscutabilă. În perspectiva dezbaterilor privind bugetul de stat pe anul viitor, consider că trebuie găsite soluții pentru cel puțin trei direcții strategice: Investiția majoră în tinerii cercetători. România nu își mai permite să-și piardă resursele strategice de inteligență! Sunt necesare burse consistente și salarii comparabile cu cele din Occident pentru tinerii străluciți! Pozițiile în laboratoarele de cercetare trebuie ocupate în funcție de performanță, nu de vechime! Conectare directă între “laborator” și “fabrică”. Spre deosebire de dinamica excepțională din Statele Unite și alți lideri globali, în România, cercetarea fundamentală și cea aplicativă trăiesc în lumi paralele! Una produce descoperiri pe care nu le preia nimeni, cealaltă cumpără din exterior idei care sunt deja depășite pe plan internațional. Este nevoie ca statul român să stimuleze concret colaborarea dintre cercetător și antreprenor și să finanțeze direct proiectele care au potențial aplicativ validat de piață. Cercetătorii trebuie respectați și stimulați cu cel puțin aceleași facilități fiscale care au existat în industria IT. Scutirea de impozit trebuie legată direct de profesia de cercetător, nu de proiect, cum se întâmplă în prezent. Bugetul alocat cercetării în 2027 trebuie să fie de cel puțin 10 ori mai mare decât cel pe anul în curs. Cercetarea este indispensabilă inclusiv capacității României de apărare și descurajare a amenințărilor externe.

Vrei să fii fericit? Compară-te cu tine însuți! Ne comparăm toți, tot timpul. Cu vecinul, cu colegul, cu prietenul din copilărie. Într-o anumită măsură, este normal. Așa aflăm unde suntem și ce ne mai lipsește. Comparația, chiar și cu alții, ne poate duce la progres. Invidia e otravă. Diferența este simplă. Comparația te pune în mișcare: vezi ce a reușit altul și înțelegi că poți și tu. În schimb, invidia te oprește: vezi ce a reușit altul și simți că ți s-a luat ție ceva. Comparația îți poate da direcție. Invidia te îngroapă în frustrare, îți strică ziua, anul, întreaga viață. Apostolul Pavel ne îndrumă înțelept să ne evaluăm constant propriile fapte. Măsura corectă ești tu, cel de ieri. Acolo se poate observa progresul care depinde doar de tine. Cine se măsoară obsesiv cu alții riscă să piardă mereu. Întotdeauna poate exista cineva mai bogat, mai frumos, mai norocos. Cine se măsoară cu el însuși poate câștiga în fiecare zi. Poate deveni azi mai bun decât ieri, mâine mai bun decât azi. O provocare: scrieți, în comentarii, un singur lucru pe care îl faceți azi mai bine decât în urmă cu un an sau doi. Doar unul.

Tinerii sunt cei mai firești utilizatori ai inteligenței artificiale. Au adoptat-o imediat și o folosesc permanent. Pentru tineri, mai mult decât pentru alte categorii de vârstă, AI-ul a devenit un instrument esențial. Și totuși, aceeași tehnologie care le face viața mai ușoară începe să le reducă semnificativ șansele de a începe un parcurs profesional. Sarcinile cu care începea orice carieră - documentare, redactare simplă, analize primare de date, relația de rutină cu clienții - sunt exact cele pe care AI-ul le face acum mai repede și mai ieftin. Un recent studiu Stanford arată că, în SUA, angajarea tinerilor în rolurile expuse la AI, precum dezvoltarea software și serviciile pentru clienți, a scăzut cu aproape 15%! O reducere alarmantă, care se resimte doar în rândul celor aflați la începutul carierei. Riscul este acut și cu efecte pe termen lung. Fără juniorii de azi, nu vor exista specialiștii seniori de mâine. Consecințele economice și sociale vor fi grave și extrem de greu de combătut. Dincolo de excesele absolut condamnabile, protestele tinerilor din Europa Occidentală demonstrează că s-au acumulat deja tensiuni considerabile. Dacă nu au un serviciu la care să meargă și să se dezvolte, dacă nu au resursele necesare pentru a construi familii, relații relevante, case în care să trăiască decent, tinerii vor ieși în stradă! Ecuația e simplă, fără alternative. Pentru a preveni un colaps incontrolabil, sunt necesare măsuri concrete, precum: i. facilități fiscale motivante pentru firmele care desfășoară programe de ucenicie și mentorat la care participanții sunt și plătiți; ii. programe educaționale la nivel liceal și universitar, orientate spre ceea ce AI-ul nu poate înlocui: judecată, colaborare, experiență practică. Resursele alocate în astfel de direcții sunt investiții, nu cheltuieli! Dacă nu ridicăm privirea din imediatul cotidian, dacă nu construim strategic, cu perspectivă medie și lungă, vom avea tot mai multe focuri de stins și tot mai puțini “pompieri” competenți.

Pe lângă proiectul online care crește constant, în această perioadă lucrez la o carte, cu aceeași denumire, în care analizez, din perspectivă agnostică, textele Vechiului și Noului Testament, scrierile Sfinților Părinți, filosofia stoică și repere sociale contemporane. Este un proiect de suflet, căruia îi dedic mare parte din timpul și preocupările mele prezente. Am decis să investesc atât de mult în această direcție pentru că descopăr în fiecare zi cum generații întregi de tineri și adulți par cumva rătăcite în propriile vieți. Cunosc mulți oameni educați care nu mai cred în nimic și nici nu mai știu de ce trăiesc. Sunt inteligenți, implicați și acumulează constant informație. Însă, pe lângă preocupările profesionale și familiale, le lipsește un obiectiv spiritual personal. Nu au o zonă sigură în care să pună întrebări pertinente despre credință fără să fie luați în râs sau convertiți pe loc. Este o perioadă în care oamenii, mai ales cei lucizi, atenți la ce se întâmplă în jurul lor, observă cum tehnologia în general, inteligența artificială în special, schimbă atât societatea în ansamblu, cât și identitățile individuale. Într-un astfel de context, nevoia descoperirii unui sens spiritual superior, care să garanteze unicitatea ființei umane, este mai acută decât oricând. Scriu cartea pentru a răspunde acestei nevoi. Scriu pentru oamenii care fie nu au ajuns niciodată la credință, fie au renunțat, din motive serioase. Dar ei continuă să resimtă un gol interior. Şi își pun întrebări fundamentale precum: de ce sufăr, ce rămâne după mine, ce se întâmplă după moarte? Pentru aceștia poate fi cu adevărat relevant dacă textele Scripturii sunt izvoare de sens adânc sau doar “superstiții pentru naivi”. Lucrez atent și obiectiv. Nu vreau să convertesc pe nimeni, doar să descopăr dacă drumul credinței poate fi parcurs de un agnostic autentic, fără a renunța la rațiune și la dovezi.

Observ zilnic, inclusiv printre colaboratorii apropiați, reflexul de a renunța la propria judecată. Majoritatea utilizatorilor de AI nu mai citesc ce produc. Solicită o analiză, primesc analiză. Cer o strategie? În câteva secunde au strategia. O trimit entuziaști mai departe. De regulă, nici cei care o primesc nu o citesc! E lungă, cu multe etape, grafice elaborate, explicații redundante, propuneri pe care nu le-a solicitat nimeni! O dau și ei tot unui AI, care le face un rezumat. Rezumatul este citit. Sau, mai nou, este cerut un rezumat al rezumatului. În acest mod se produc zilnic miliarde de texte pe care nu le citește nimeni, nici cine le scrie, nici cine le primește. Două programe vorbesc între ele, iar oamenii se felicită pentru productivitate. Pe piața muncii fenomenul este deja cunoscut. Dacă rolul tău e să ceri un text și să-l trimiți mai departe, caută-ți de lucru, pentru că ai renunțat la înzestrarea care te putea face de neînlocuit: discernământul, adică să știi ce e adevărat, ce e fals, ce e prost, ce lipsește și ce nu se potrivește. Volumul este gratuit acum, în epoca AI. Angajatorul plătește pentru cineva capabil să observe ce e greșit și să explice de ce. Exact această abilitate este lăsată să se atrofieze de cei care produc fluvii de analize și de strategii fără să le înțeleagă. O repet constant: AI-ul este o unealtă, un instrument foarte util. Omul trebuie să citească, să înțeleagă, să delimiteze între necesar și irelevant. Altfel devine un intermediar inutil între două programe. Iar intermediarii inutili sunt primii pe care piața îi elimină.

Speranța implică așteptarea că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, urmează să-ți fie mai bine. Sau, conform definitiei din dicționar, speranța este un “sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe.” Agnosticul analizează speranța după rezultate.Omul care speră pornește la drum în fiecare dimineață. Muncește cu răbdare. Repară ce s-a stricat. Cere ajutor când are nevoie. Rezistă când e greu. E motivat să meargă, să muncească, să repare, să reziste pentru că mizează pe un bine viitor. În schimb, cel care nu mai speră face tot mai puțin. Până se oprește cu totul. Lipsa de speranță se bazează pe o falsă certitudine: „știu sigur că nu va fi bine.” Dar nimeni nu poate cunoaște toate variabilele viitorului, fapt dovedit inclusiv științific. Omul disperat închide ochii în fața viitorului. Cel care speră încearcă să vadă cât mai departe. Agricultorul seamănă în martie. Nu știe ce vreme va fi în iulie. Dacă ar aștepta o garanție, n-ar semăna niciodată. Și atunci recolta ar fi sigur zero. Cine speră și acționează are o șansă. Cine renunță are o certitudine: pierderea. Un bolnav care speră își ia tratamentul. Cel fără slujbă care speră mai trimite un CV. Un părinte care speră mai vorbește o dată cu copilul lui. Și încă o dată. Și încă o dată. Speranța schimbă ce faci azi. Iar ce faci azi îți schimbă viitorul. Voi la ce sperați? Și cum v-ați recăpătat speranța când totul părea pierdut? Aștept răspunsurile voastre în comentarii.

Ca agnostic, nu știu dacă moaștele Sfintei Parascheva fac minuni. Nu pot nici să afirm, nici să neg. Dar pot privi cu atenție ce se întâmplă în fiecare octombrie la Iași și pot înțelege care este resortul acestui fenomen. Mii de oameni stau ore în șir la coadă, în frig, cu o rugăciune în gând. Mulți vin cu o boală, o pierdere sau o teamă pentru cineva drag. Fiecare cu ale lui. Ce au ei în comun? Speranța! Iar speranța este extrem de utilă pentru fiecare dintre noi. Psihologia arată că omul care speră rezistă mai bine la boală, la doliu și la nesiguranță. Chiar dacă nu poate schimba faptele în mod direct, speranța schimbă felul în care le purtăm. Cine așteaptă douăsprezece ore pentru o clipă în fața moaștelor își dă voie să creadă că lucrurile se pot îndrepta. La fel de important este ritualul. Mintea omenească are nevoie de gesturi clare pentru a trece prin momente grele: drumul, așteptarea, atingerea, tăcerea. Toate acestea dau forme concrete unor neliniști care altfel ar rămâne vagi, incotrolabile, copleșitoare. Studiile au demonstrat că ritualul ne ajută să suportăm mai ușor o încercare, o trecere, un doliu chiar. Pentru că ne simțim mai puțin singuri când împărtășim experiența noastră cu o comunitate. Și mai puțin lipsiți de sens, când avem ceva concret de făcut. Un agnostic poate respecta real pelerinajul la Sfânta Parascheva fără să rezolve întrebarea despre minuni. Este suficient să observăm oamenii care caută sens și alinare.

Inteligența artificială se dezvoltă relevant astăzi doar în câteva locuri din lume. Un număr mic de companii, în principal din Statele Unite, investesc resurse pe care niciun stat de dimensiunea României nu le poate egala. Evaluându-ne realist, nu putem spera la un rol de dezvoltatori strategici în acest domeniu. Rămânem utilizatori. Consumatori. Un consumator poate fi pasiv sau lucid. Cel pasiv primește ce i se oferă, are încredere pentru că răspunsul sună convingător și ajunge, treptat sau imediat, să-și delege gândirea unei mașini despre care nu știe cum funcționează. Cel lucid verifică înainte să creadă și își păstrează judecata, responsabilitatea. Diferența dintre utilizatorul pasiv și lucid este uriașă. Unul devine “dependent”, o unealtă a inteligenței artificiale, celălalt își păstrează statutul de om liber, care folosește AI-ul, nu este folosit. Din fericire, la acest capitol, statul român încă mai poate face diferența prin educație. Consider ca ar fi foarte necesară introducerea unui curs dedicat utilizării responsabile a inteligenței artificiale, cu un parcurs gradual de la clasa pregătitoare până, cel puțin, în clasa a VIII-a. Atentie: nu propun încă o oră de informatică sau de joacă pe ecrane. Mă refer la un curs serios în care se predau, într-o formă accesibilă, noțiuni despre cum funcționează AI-ul, cum trebuie confruntată informația primită, cum își păstrează utilizatorul uman autonomia în raport cu robotul. Este un subiect extrem de serios, de care depinde direct viitorul generațiilor următoare și evoluția generală a României. Chiar dacă nu putem și nici nu ne propunem să oprim valul AI, este esential să învățăm cum să-l folosim în beneficiul nostru. Navigăm deasupra valului sau dispărem sub val?

Vă mulțumesc pentru gândurile bune pe care mi le-ați transmis cu ocazia aniversării mele și vă răspund cu un îndemn de suflet: să facem bine, să avem credință, să trăim cu demnitate, onoare și curaj. Să avem încredere în destinul bun al neamului românesc. În aceste zile, m-am gândit mult la pilda semănătorului. Cel care iese să semene aruncă sămânța cu încredere, asumând că o parte va cădea pe drum, o parte pe piatră, o parte printre spini, dar știind că, în cele din urmă, o parte va cădea pe pământul bun și va aduce rod însutit. Așa am înțeles eu, de-a lungul a 80 de ani viață și al unei cariere de peste o jumătate de secol, rostul investiției în oameni, cea mai importantă dintre toate.   Am acordat încredere, am încurajat, am oferit resurse, am crezut în potențialul extraordinar al unor tineri aflați la început de drum. Uneori, rezultatul n-a fost chiar cel asteptat. Piatra și spinii fac parte din viață. Dar, în alte cazuri, încrederea acordată a rodit minunat și mă bucur de fiecare dată când văd unde au ajuns cei în care am crezut. Dumnezeu, prin cuvântul apostolului Pavel, ne învață să semănăm cu credință și cu dărnicie. Pentru că “cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”. Semănați binele în oamenii din jurul vostru cu dărnicie și, mai devreme sau mai târziu, îl veți primi cu aceeași măsură cu care l-ați dăruit.

Am optzeci de ani. Am plecat în viață de la zero, am construit din nimic, am luptat asumat cu sisteme care păreau infailibile, am construit alianțe care păreau imposibile, mi-am păstrat intactă scara valorilor, indiferent de presiunile exterioare. Dincolo de realizările și eșecurile vieții mele am rămas întotdeauna atașat valorilor naționale, m-am simțit mereu responsabil să contribui, după propriile puteri, la consolidarea destinului țării în care m-am născut. România este într-un moment de criză profundă. Nu doar politică, ci și la nivel social, economic, cultural, identitar! Societatea noastră este dominată de ură, de neîncredere, de conflicte multiple. Solidaritatea, sentimentul împărtășirii unui destin, a fost înlocuită de frică, de invidie, de o preocupare oarbă pentru răul celuilalt, nu pentru binele comun. Virusul “dezbină și conduce”, semănat în anul 2005, de un impostor ajuns președinte (pentru că știa că altfel nu poate rezista în funcție) s-a dezvoltat în versiuni mutante, în noi tulpini ale răului care au atins aproape fiecare segment social. După ce, de-a lungul istoriei noastre, am avut generații întregi care s-au înțeles din priviri și au acționat într-o unitate care a surprins întreaga lume, avem astăzi generații care nu se mai înțeleg deloc. Prăpastia dintre bătrânii care au construit și tinerii care ar trebui să le dezvolte moștenirea s-a adâncit până când au dispărut toate formele de comunicare și colaborare între generații. În schimb, se judecă, se atacă, se disprețuiesc. Un neam care își pierde continuitatea între generații riscă să dispară. Știu bine, mulți dintre români sunt dezamăgiți și acceptă, chiar susțin, etichete negative despre propriul neam. Într-o anumită măsură, au motive. Sfidarea politică din ultimele luni, în care majoritatea liderilor pun mizele electorale mai presus de interesul național, este unul dintre ele. Dar România nu s-a născut nici în 2026, nici în 2005! Răul, incompetența și impostura pot fi corectate, îndepărtate, nu sunt “trăsături” naționale ireversibile! Avem și altfel de repere: Brătianu, Iorga, generații întregi care, dincolo de culori politice, au pus țara înaintea orgoliilor personale pentru că au asumat că responsabilitatea politică e o datorie fundamentală, nu un privilegiu. Erau și ei imperfecți, ca noi toți, dar aveau o direcție clară: binele strategic comun contează întotdeauna mai mult decât interesul conjunctural al zilei. În acele timpuri, România a avut o scară a valorilor solidă și funcțională. Între timp, am pierdut-o și avem obligația să o reconstruim. Putem asuma demnitatea, onoarea și curajul drept repere etice ferme. Putem reface coeziunea socială cu fapte, nu cu vorbe, muncind cinstit, interesați de bună vecinătate, nu de conflict, respectându-ne cuvântul dat. Putem separa binele de rău, utilul de inutil, grâul de neghină, aplicând un test simplu și infailibil atunci când ne evaluăm un proiect sau o decizie: "ce îmi propun să fac e bine pentru copiii mei, ai noștri, acum și peste treizeci de ani?" Dacă răspunsul este pozitiv, nimic nu trebuie să ne oprească. Dacă este negativ, să ne oprim cu onestitate și responsabilitate. Să nu lucrăm niciodată împotriva generațiilor următoare. Într-o lume în care patriotismul adevărat este atacat în fiecare zi, atât de populiștii care îl mimează strident și îl decredibilizează, cât și de neo-marxiștii care atacă sistematic valorile naționale, încercând să distrugă esența și valorile fundamentale ale acestei națiuni, îndrăznesc să afirm cu responsabilitate și emoție că îmi iubesc țara și neamul românesc. Știu, o astfel de afirmație a devenit riscantă în lumea care trăim. Poți fi catalogat drept demagog sau antisistem. Nu mă interesează acuzele, nu mă intimidează etichetele. Am 80 de ani trăiți în confruntare permanenta cu nedreptatea și minciuna, știu că dreptul de a spune adevărul nu trebuie negociat. Cred în viitorul neamului românesc. Am convingerea fermă că, pentru a depăși crizele actuale și pentru a construi viitorul la care istoria ne îndreptățește, națiunea noastră are nevoie acută de restabilirea scării valorilor pe premise sănătoase, bazate pe demnitate, adevăr, competență și responsabilitate.

La finalul acestei luni voi putea spune că trăiesc de peste 80 de ani. Deși, în contextul aniversărilor, ne referim preponderent la trecut, la realizări, la pierderi, la drumul parcurs, eu cred că este mai relevant să ne raportăm realist la prezent, analizând lucid viitorul. Trecutul meu este cunoscut. Mai mult sau mai puțin, mai adevărat sau mai deformat. Am plecat de nicăieri. Am câștigat, am pierdut, am câștigat din nou. Am luptat până la capăt, ca fiecare om care îndrăznește să-și construiască singur destinul, fără să lase pe nimeni să-l opreascǎ din drum. Am o familie minunată. Cei mai mulți sunt mereu lângă mine. Câțiva sunt în paza Domnului. Am prieteni adevărați. Puțini și buni, nici nu se poate altfel. Atât despre ce a fost și ce este. Ce va fi? De ani buni mă preocupă două teme fundamentale: credința în Dumnezeu și raportul dintre demnitatea omului și inteligența artificială. Multă vreme le-am analizat separat. Păreau direcții radical diferite. Analizând atent, am înțeles că sunt complementare, fața și reversul viitorului umanității în ansamblu. Credința a devenit semnificativă în viața mea într-un moment în care părea că lumea și-a pierdut definitiv reperele, cǎ răul e copleșitor, iar binele nu are nicio șansă. Evident, nu era așa. Binele are căile lui, neștiute de om, dar binecunoscute de Dumnezeu. Prin credință, am descoperit un adevăr simplu dar esențial: omul crește exact atunci când se luptă cu forțe ce par mai mari decât el. Analizând obiectiv, așa mi-am construit întreaga viață: am confruntat deschis, asumat și cu tenacitate provocări ce păreau prea mari până când, la un moment dat, le-am depășit. Așadar, m-am apropiat de Dumnezeu pentru cǎ am înțeles că există un sens superior pe care trebuie să-l caut. Într-un mod oarecum similar mă raportez azi la inteligența artificială, pe care o consider cea mai mare și mai acută provocare din istoria umanității. Stiu că, în prezent, foarte puțini dintre noi sunt real pregătiți pentru coabitarea cu inteligența artificială. Mulți se simt amenințați. Alții o resping pur și simplu, fără să înțeleagă că pericolele nu dispar doar pentru că ai închis ochii. Cred că este esențial să rămânem atenți. Deschiși. Curioși. Să vrem să înțelegem mai mult și să acționăm concret în această direcție. Am convingerea profundă că nu suntem ființe limitate “din fabricație”. Nu avem margini fixe, ireversibile. Pentru că am verificat constant în propria viață, stiu că omul crește din întâlnirea cu ceea ce pare că îl depășește. Așa a supraviețuit foamei, bolilor, războaielor. Așa va supraviețui și revoluției AI, crescând odată cu ea. Demnitatea umană s-a construit și s-a consolidat de fiecare dată când noi, oamenii, am devenit mai mult decât eram. Ajuns la optzeci de ani, vă îndemn - cu speranță, credință și dragoste – să priviți spre viitor cu demnitate, onoare și curaj, mintea trează și ochii larg deschiși.

Răspuns scurt: foarte diferit, atât față de credincios, cât și față de ateu. Într-un fel, diferit chiar și față de atitudinea agnostică tipică. Pentru că, în raport cu moartea, agnosticul nu mai poate păstra distanța analitică obișnuită. Unii pot discuta despre Dumnezeu cu o anumită detașare, analizând ipoteze teoretice. Dar când se gândesc serios la moarte, argumentele devin personale. Un agnostic sincer evită două ieșiri ușoare. Respinge atât varianta ateului - "totul e materie, după moarte nu mai există nimic". Dar păstrează o distanta și față de cea a credinciosului fără rezerve care e sigur că "dincolo îl așteaptă viața veșnică". Ambele soluții sunt confortabile pentru cei care le asumă. Poate tocmai din acest motiv există, să-i liniștească pe cei care caută liniștea. În schimb, agnosticul caută răspunsuri, nu liniște. Din această perspectivă, foarte interesant la credință este că nu oferă întotdeauna răspunsuri liniștitoare. De exemplu, în cazul lui Iov, despre care am amintit recent, credinciosul, chiar dacă nu primește un răspuns, este îndemnat să caute mai departe, să descopere complexitatea universului. Un agnostic interesat de credință exact asta face. Caută soluții, răspunsuri adevărate. Inclusiv în fața morții. Nu se resemnează, nu închide ochii. Cred că pentru un agnostic autentic, “frica de moarte” nu e teama de nu mai exista, ci, mai curând, refuzul de a accepta o existență fără un sens mai înalt. Voi ce credeți? Cum vă raportați la frica de moarte?