ÎNTÂLNIRE CU DAN VOICULESCU

Am optzeci de ani. Am plecat în viață de la zero, am construit din nimic, am luptat asumat cu sisteme care păreau infailibile, am construit alianțe care păreau imposibile, mi-am păstrat intactă scara valorilor, indiferent de presiunile exterioare. Dincolo de realizările și eșecurile vieții mele am rămas întotdeauna atașat valorilor naționale, m-am simțit mereu responsabil să contribui, după propriile puteri, la consolidarea destinului țării în care m-am născut. România este într-un moment de criză profundă. Nu doar politică, ci și la nivel social, economic, cultural, identitar! Societatea noastră este dominată de ură, de neîncredere, de conflicte multiple. Solidaritatea, sentimentul împărtășirii unui destin, a fost înlocuită de frică, de invidie, de o preocupare oarbă pentru răul celuilalt, nu pentru binele comun. Virusul “dezbină și conduce”, semănat în anul 2005, de un impostor ajuns președinte (pentru că știa că altfel nu poate rezista în funcție) s-a dezvoltat în versiuni mutante, în noi tulpini ale răului care au atins aproape fiecare segment social. După ce, de-a lungul istoriei noastre, am avut generații întregi care s-au înțeles din priviri și au acționat într-o unitate care a surprins întreaga lume, avem astăzi generații care nu se mai înțeleg deloc. Prăpastia dintre bătrânii care au construit și tinerii care ar trebui să le dezvolte moștenirea s-a adâncit până când au dispărut toate formele de comunicare și colaborare între generații. În schimb, se judecă, se atacă, se disprețuiesc. Un neam care își pierde continuitatea între generații riscă să dispară. Știu bine, mulți dintre români sunt dezamăgiți și acceptă, chiar susțin, etichete negative despre propriul neam. Într-o anumită măsură, au motive. Sfidarea politică din ultimele luni, în care majoritatea liderilor pun mizele electorale mai presus de interesul național, este unul dintre ele. Dar România nu s-a născut nici în 2026, nici în 2005! Răul, incompetența și impostura pot fi corectate, îndepărtate, nu sunt “trăsături” naționale ireversibile! Avem și altfel de repere: Brătianu, Iorga, generații întregi care, dincolo de culori politice, au pus țara înaintea orgoliilor personale pentru că au asumat că responsabilitatea politică e o datorie fundamentală, nu un privilegiu. Erau și ei imperfecți, ca noi toți, dar aveau o direcție clară: binele strategic comun contează întotdeauna mai mult decât interesul conjunctural al zilei. În acele timpuri, România a avut o scară a valorilor solidă și funcțională. Între timp, am pierdut-o și avem obligația să o reconstruim. Putem asuma demnitatea, onoarea și curajul drept repere etice ferme. Putem reface coeziunea socială cu fapte, nu cu vorbe, muncind cinstit, interesați de bună vecinătate, nu de conflict, respectându-ne cuvântul dat. Putem separa binele de rău, utilul de inutil, grâul de neghină, aplicând un test simplu și infailibil atunci când ne evaluăm un proiect sau o decizie: "ce îmi propun să fac e bine pentru copiii mei, ai noștri, acum și peste treizeci de ani?" Dacă răspunsul este pozitiv, nimic nu trebuie să ne oprească. Dacă este negativ, să ne oprim cu onestitate și responsabilitate. Să nu lucrăm niciodată împotriva generațiilor următoare. Într-o lume în care patriotismul adevărat este atacat în fiecare zi, atât de populiștii care îl mimează strident și îl decredibilizează, cât și de neo-marxiștii care atacă sistematic valorile naționale, încercând să distrugă esența și valorile fundamentale ale acestei națiuni, îndrăznesc să afirm cu responsabilitate și emoție că îmi iubesc țara și neamul românesc. Știu, o astfel de afirmație a devenit riscantă în lumea care trăim. Poți fi catalogat drept demagog sau antisistem. Nu mă interesează acuzele, nu mă intimidează etichetele. Am 80 de ani trăiți în confruntare permanenta cu nedreptatea și minciuna, știu că dreptul de a spune adevărul nu trebuie negociat. Cred în viitorul neamului românesc. Am convingerea fermă că, pentru a depăși crizele actuale și pentru a construi viitorul la care istoria ne îndreptățește, națiunea noastră are nevoie acută de restabilirea scării valorilor pe premise sănătoase, bazate pe demnitate, adevăr, competență și responsabilitate.

La finalul acestei luni voi putea spune că trăiesc de peste 80 de ani. Deși, în contextul aniversărilor, ne referim preponderent la trecut, la realizări, la pierderi, la drumul parcurs, eu cred că este mai relevant să ne raportăm realist la prezent, analizând lucid viitorul. Trecutul meu este cunoscut. Mai mult sau mai puțin, mai adevărat sau mai deformat. Am plecat de nicăieri. Am câștigat, am pierdut, am câștigat din nou. Am luptat până la capăt, ca fiecare om care îndrăznește să-și construiască singur destinul, fără să lase pe nimeni să-l opreascǎ din drum. Am o familie minunată. Cei mai mulți sunt mereu lângă mine. Câțiva sunt în paza Domnului. Am prieteni adevărați. Puțini și buni, nici nu se poate altfel. Atât despre ce a fost și ce este. Ce va fi? De ani buni mă preocupă două teme fundamentale: credința în Dumnezeu și raportul dintre demnitatea omului și inteligența artificială. Multă vreme le-am analizat separat. Păreau direcții radical diferite. Analizând atent, am înțeles că sunt complementare, fața și reversul viitorului umanității în ansamblu. Credința a devenit semnificativă în viața mea într-un moment în care părea că lumea și-a pierdut definitiv reperele, cǎ răul e copleșitor, iar binele nu are nicio șansă. Evident, nu era așa. Binele are căile lui, neștiute de om, dar binecunoscute de Dumnezeu. Prin credință, am descoperit un adevăr simplu dar esențial: omul crește exact atunci când se luptă cu forțe ce par mai mari decât el. Analizând obiectiv, așa mi-am construit întreaga viață: am confruntat deschis, asumat și cu tenacitate provocări ce păreau prea mari până când, la un moment dat, le-am depășit. Așadar, m-am apropiat de Dumnezeu pentru cǎ am înțeles că există un sens superior pe care trebuie să-l caut. Într-un mod oarecum similar mă raportez azi la inteligența artificială, pe care o consider cea mai mare și mai acută provocare din istoria umanității. Stiu că, în prezent, foarte puțini dintre noi sunt real pregătiți pentru coabitarea cu inteligența artificială. Mulți se simt amenințați. Alții o resping pur și simplu, fără să înțeleagă că pericolele nu dispar doar pentru că ai închis ochii. Cred că este esențial să rămânem atenți. Deschiși. Curioși. Să vrem să înțelegem mai mult și să acționăm concret în această direcție. Am convingerea profundă că nu suntem ființe limitate “din fabricație”. Nu avem margini fixe, ireversibile. Pentru că am verificat constant în propria viață, stiu că omul crește din întâlnirea cu ceea ce pare că îl depășește. Așa a supraviețuit foamei, bolilor, războaielor. Așa va supraviețui și revoluției AI, crescând odată cu ea. Demnitatea umană s-a construit și s-a consolidat de fiecare dată când noi, oamenii, am devenit mai mult decât eram. Ajuns la optzeci de ani, vă îndemn - cu speranță, credință și dragoste – să priviți spre viitor cu demnitate, onoare și curaj, mintea trează și ochii larg deschiși.

Răspuns scurt: foarte diferit, atât față de credincios, cât și față de ateu. Într-un fel, diferit chiar și față de atitudinea agnostică tipică. Pentru că, în raport cu moartea, agnosticul nu mai poate păstra distanța analitică obișnuită. Unii pot discuta despre Dumnezeu cu o anumită detașare, analizând ipoteze teoretice. Dar când se gândesc serios la moarte, argumentele devin personale. Un agnostic sincer evită două ieșiri ușoare. Respinge atât varianta ateului - "totul e materie, după moarte nu mai există nimic". Dar păstrează o distanta și față de cea a credinciosului fără rezerve care e sigur că "dincolo îl așteaptă viața veșnică". Ambele soluții sunt confortabile pentru cei care le asumă. Poate tocmai din acest motiv există, să-i liniștească pe cei care caută liniștea. În schimb, agnosticul caută răspunsuri, nu liniște. Din această perspectivă, foarte interesant la credință este că nu oferă întotdeauna răspunsuri liniștitoare. De exemplu, în cazul lui Iov, despre care am amintit recent, credinciosul, chiar dacă nu primește un răspuns, este îndemnat să caute mai departe, să descopere complexitatea universului. Un agnostic interesat de credință exact asta face. Caută soluții, răspunsuri adevărate. Inclusiv în fața morții. Nu se resemnează, nu închide ochii. Cred că pentru un agnostic autentic, “frica de moarte” nu e teama de nu mai exista, ci, mai curând, refuzul de a accepta o existență fără un sens mai înalt. Voi ce credeți? Cum vă raportați la frica de moarte?

Conform datelor Eurostat, în al doilea trimestru din 2026, economia României a scăzut cu 2% față de aceeași perioadă a anului trecut, în timp ce economia UE a crescut cu 1,4%. România se află într-o criză acută și se îndepărtează de evoluția blocului comunitar. Este evident că, dincolo de blocaje particulare și grele moșteniri, interimatul guvernării a devenit o povară de nesuportat pentru economie și societate. România nu se poate redresa fără un Executiv cu puteri depline. Din contră, cu fiecare zi de blocaj instituțional problemele cresc exponențial. Scăderea de 2% din al doilea trimestru din 2026 poate fi și mai mare în următorul! Avalanșele nu evoluează uniform. Dezastrele scăpate de sub control se amplifică imprevizibil. Alegerile anticipate nu sunt o ipoteză realistă. Încă 5-6 luni de război politic, pomeni electorale și finanțări dirijate către clienții de partid ar fi o doză letală de otravă administrată unui muribund. România are nevoie de un guvern format pe actuala configurație parlamentară. Știu că s-au tras linii roșii, galbene, verzi și albastre. Chiar și linii aurii. În cele mai multe cazuri, aceste “linii” reprezintă orgolii, interese de grup, calcule electorale. Aceste linii sunt împotriva României. În prezent, România este asemeni unui autobuz scăpat de sub control pe un drum îngust de munte. Pe ambele părți sunt abisuri. Iar înăuntru sunt 4-5 șoferi care se bat pe locul din față. Lupta această este sterilă, mioapă și sinucigașă. Clasa politică se află în fața celui mai acut examen de conștiință din ultimii 36 de ani. Le pasă parlamentarilor de țara care le plătește salariile, le asigură un statut onorant și le oferă șansa de a influența concret destinul propriei națiuni? Dacă răspunsul este afirmativ, dacă mai există patriotism autentic în Parlamentul României și la vârful partidelor, se depășesc orgoliile, se amână calculele electorale, se șterg liniile roșii și se formează un guvern de “responsabilitate națională”! Poate chiar de “uniune națională”. Un guvern cu un mandat limitat, de 12 luni, de la 1 octombrie 2026 până la 1 octombrie 2027. Un guvern pentru România, nu pentru un partid sau altul. Dacă în cele 12 luni economia își revine, ulterior va fi timp suficient pentru orgolii și calcule în perspectiva alegerilor din 2028. Dar fără aceste 12 luni de responsabilitate veritabilă, ne prăbușim într-o prăpastie economică și socială fără precedent! Iar încrederea în partidele politice, în Parlament și în mecanismele democratice se va topi cu totul, generând efecte dramatice pentru viitorul copiilor noștri și pentru securitatea națională.

Vechiul Testament ne propune, prin cartea lui Iov, o dilemă cu care mulți dintre noi ne-am confruntat: de ce suferim pe nedrept? Iov e un om bun care pierde totul — copii, avere, sănătate — deși n-a greșit cu nimic. Cei din jur nu cred in nevinovăția lui și îi spun: suferi, deci ai greșit, caută-ți vina. Vi se pare cunoscut? Iov refuză formula asta. Se știe nevinovat și îi cere lui Dumnezeu un răspuns clar și direct. Dar Dumnezeu alege alt drum: îi dezvăluie complexitatea universului. Care este sensul acestei abordări? Ce îi transmite Dumnezeu lui Iov și tuturor celor pedepsiți pe nedrept? Unii cred că mesajul este: “taci și suportă, ești un fir de nisip, nu contezi!" Eu nu cred asta. Analizând sensurile Scripturii, cred că Dumnezeu îi arată lui Iov complexitatea lumii pentru a-l încuraja să înțeleagă mai mult, nu să aștepte explicații de-a gata. Aplicat la viața noastrã de zi cu zi, la fel ca Iov, nici noi nu primim explicații clare pentru pierderi, boli, nedreptăți. Şi suntem nemulțumiți, ne revoltăm. Dar, undeva pe parcurs, începem să explorăm mai mult și, uneori, descoperim sensuri noi și urme de lumină chiar și în cel mai adânc întuneric. Se dovedește, din nou, că Dumnezeu crede cu adevărat în om. Nu îi livrează soluțiile ca unui “necuvântãtor”, ci îl susține să se dezvolte intelectual și spiritual. Dintr-o situație grea – poate și foarte nedreaptă – avem multe de învățat. Voi ce ați învățat din încercările care v-au traversat viața? Lăsați răspunsurile în comentarii. Putem învăța multe unii de la alții!

PNRR este instrumentul prin care Uniunea Europeană a finanțat, prin împrumuturi și granturi nerambursabile, reformele și investițiile din statele membre. A fost anunțat în 2020 și implementat din 2021. PNRR s-a încheiat pe 31 august 2026. România a pornit cu 29,2 miliarde de euro alocați, dar a încasat efectiv sub 13 miliarde și, prin renegocieri succesive, plafonul disponibil a coborât la aproximativ 20 de miliarde. Așadar, în 5 ani, statul român a pierdut ireversibil 10 miliarde de euro! În intervalul în care a fost accesibilă finanțarea prin PNRR, România a avut șase guverne. De culori multiple. În mod evident, responsabilitatea pentru ratarea unei finanțări istorice nu aparține unui singur partid sau unui anumit guvern. Dincolo de nuanțe, detalii și explicații mai mult sau mai puțin partizane, pierderea celor 10 miliarde, precum și semnul de întrebare major referitor la accesarea celorlalte sume, încă disponibile, sunt dovezi incontestabile ale unei administrații ineficiente, confuze, incompetente, care se autosabotează constant. Sistemul public din România se „remarcă", în continuare, prin: Licitații pregătite prost, cu sau fără intenție. Incapacitate administrativă cronică în raport cu dinamica pieței libere. Un delir de supracontractare: de la cele mai mici instituții, la cele mai mari, se asumă nerealist proiecte fără a avea capacitatea de a le implementa. Pe aceste premise avem două variante de reacție: Aruncăm vina de la unii la alții, căutăm un țap ispășitor pe care îl pedepsim exemplar, dar rămânem la fel de eșuați instituțional. Realizăm o analiză profundă și APOLITICĂ a sistemului, identificăm ce nu funcționează, eliminăm redundanțele normative și administrative, creăm garanții împotriva incompetenței, a iresponsabilității și a politizării excesive a funcțiilor publice. Știu, varianta doi este foarte dificilă. Unora le pare imposibilă. Dar, dacă nu ne luăm în serios responsabilitatea față de propriul destin, ne va fi cu adevărat imposibil să fim respectați, prosperi, români și europeni demni, parteneri egali, nu rude sărace.

AI schimbă lumea din temelii cu o viteză pe care doar foarte puțini o intuiesc. La Goldman Sachs, reper major al sistemului bancar american, un director avertizează: tinerii bancheri riscă să piardă capacitatea de gândire independentă. Externalizează raționamentul către mașină. Meseria se învață prin practică, nu prin citirea rezultatelor gata făcute. În China, peste două milioane de roboți lucrează deja în fabrici. Locurile de munca a peste 120 de milioane de oameni sunt puse în discuție. Două lumi diferite - finanțe de top în SUA, industrie grea în China - aceeași provocare: revoluția AI. Mizele sunt uriașe. Este evident că tehnologia avansează mai repede decât instituțiile care ar trebui s-o administreze. Educația, piața muncii, protecția socială nu țin pasul. Fără o dezbatere profundă și responsabilă despre cine câștigă, cine pierde, și cum se distribuie costurile revoluției AI, omenirea în ansamblu riscă șocuri majore. Voi reveni la temă, este provocarea fundamentală a epocii noastre.

De ceva vreme, scriu aici despre agnostici, despre credință, despre întrebările esențiale pentru orice om care caută să înțeleagă reperele fundamentale ale lumii în care trăiește. Acum, am decis să deschid și un canal video pe aceeași temă: Biblia pentru agnostici. Știu, titlul poate genera anumite controverse, vă invit să urmăriți primul clip în care le clarific direct. Pentru a evita întreaga infrastructura tehnică și resursele de timp necesare filmărilor frecvente, am decis să folosesc și un avatar, iar o parte din producție se sprijină pe inteligență artificială. Evident, preocuparea mea nu este forma, ci fondul acestui proiect pe care îl dezvolt pentru cei preocupați de întrebări fundamentale. Prin acest nou proiect personal încerc, în primul rând, să lansez dezbateri pe teme spirituale precum “problema existenței răului”, a “tăcerii” lui Dumnezeu, a relației dintre dovadă și credință, a provocării de a păstra repere morale într-o lume care pare mereu pregătită să le distrugă.

Așa cum am promis, revin aplicat la tema demnității umane. Am identificat patru coordonate fundamentale care, cumulat, pot  garanta demnitatea umană în contextul revoluției AI: Siguranță materială și socială De la un venit decent garantat (decent, nu minim!) și acces liber la servicii medicale de calitate, până la asigurarea constantă a interacțiunii umane - siguranța de bază rămâne o condiție fundamentală. Demnitatea unei ființe umane care se zbate în sărăcie, este doborâtă de boală și părăsită în izolare, este încălcată flagrant! Libertate economică, spirituală și religioasă Omul rămâne liber să muncească, să investească, să își asume riscul și câștigul propriilor decizii, fără un stat supradimensionat sau un algoritm care îl reglementează excesiv. În egală măsură dreptul ființei umane de a-și alege valorile și sensul vieții nu este negociabil. Nimeni nu poate fi obligat să delege statului sau unui “sistem statistic” alegerea a ceea ce contează cu adevărat pentru sine. Religia rămâne o opțiune profundă și intimă, care nu se negociază cu inteligența artificială și nu se reglementează de stat. Fără aceste libertăți concrete nu există demnitate umană. Repere etice ferme: dreptate, adevăr, responsabilitate față de semeni. Nu orice decizie poate fi delegată unui sistem, oricât de precis. Dreptatea autentică implică discernământ moral. Calculul statistic rămâne un indicator util, dar nu decisiv. Adevărul cere asumare profundă și onestitate, dincolo de corelații formale. Responsabilitatea pentru celălalt – cu interdictia absolută de a face rău aproapelui! – necesită o conștiință umană care răspunde pentru consecințe. Algoritmul doar optimizează un scor. De fiecare data când AI generează conținut, decizii sau verdicte, omul trebuie să rămână ultima instanță. Prioritatea inalienabilă a Omului în raport cu AI-ul. AI este instrument. Omul este scop. Rolurile nu trebuie inversate, indiferent cât de inteligent devine “robotul”. Preeminența umană nu se negociază în funcție de performanța tehnică a mașinii. Acest reper trebuie asumat ca principiu peren, nu doar ca o garanție conjuncturală. Demnitatea umană devine iluzorie dacă acceptăm, vreodată,  ca inteligența artificială să decidă valoarea unei vieți umane!

Revoluția inteligenței artificiale este un fapt obiectiv. Nu o putem opri. Nici nu ar trebui să ne dorim asta. AI poate aduce progres real. Poate accelera medicina, educația, cercetarea. Poate elibera timp și resurse. Dar progresul tehnologic nu înlocuiește reflecția etică si reperele morale. Ritmul extrem de rapid al schimbării ne obligă la luciditate și responsabilitate. Cu cât AI avansează mai repede, cu atât devin mai urgente teme precum: “cum protejăm omul?”; “ce rămâne specific uman?” Sunt mize practice imediate, nu sunt întrebări retorice. Omenirea în ansamblu are nevoie de o analiză profundă a consecintelor economice, spirituale și etice generate de evoluția AI. Impactul va fi general, de la locuri de muncă, la libertatea ființei umane. Subiectul este analizat tot mai frecvent în Statele Unite și, ceva mai izolat, în Europa. În dezbaterea publică din România rămâne practic inexistent. Deși în discuțiile informale, între prieteni și colegi, tema se dezvoltă constant. Evaluând realist, pe plan local nu putem influența relevant revoluția tehnologică fără precedent cu care suntem contemporani. Deși inteligența romanească este constant confirmată la nivel mondial, investițiile strategice în cercetare și inovare au lipsit cu desăvârșire în ultimii 40 de ani. În schimb, putem propune un model etic de raportare responsabilă la AI, analizând obiectiv raportul dintre om și robot, fără panică, dar și fără entuzism iresponsabil. AI poate fi un instrument extraordinar, însă nu un substitut de conștiință. Diferența aceasta este, cred eu, esențială pentru orice dezbateri și reglementări viitoare: AI-ul este o unealtă, nu un stăpân. Demnitatea umană trebuie garantată. Dar ce înseamnă concret garantarea demnității umane, în actualul context? Aștept răspunsurile voastre, voi reveni cu al meu în zilele următoare.

România are din nou o criză de energie. Nu e prima. Nu va fi ultima. De fiecare dată, tiparul e identic. Vine o criză, statul reacționează în regim de urgență. Se cer sacrificii de la industrie, de la cetățeni, de la companii (plafonări, restricții, apeluri la reducerea consumului). Se dau declarații ferme, se promit reforme. Apoi criza trece. Și, odată cu ea, dispar și reformele. Aceasta este problema reală, sistemică a României: lipsa unor strategii pe termen lung, menite să protejeze națiunea noastră de efecte devastatoare, agreate de toate forțele responsabile – pentru a nu fi uitate de următorul guvern. Cu experiența celor 80 de ani de viață și detașat de orice mize partizane, observ cum, de peste 30 de ani, aproape nimeni nu pare interesat sa pună fundația pentru următorii douăzeci de ani. Pentru că fundația nu se vede în ciclul electoral următor. Și, astfel, continuăm să stingem, fără să construim. Alegem mereu abordări și soluții conjuncturale, tip “apă de ploaie”. Consecința este evidentă: fiecare criză nouă găsește statul român la fel de nepregătit ca precedenta. Problemele noastre sistemice se vor rezolva doar dacă se va acționa temeinic, responsabil, pe termen lung. Nu așteptând sǎ vină ploaia.

Pentru ce credeți că așteaptă persoanele din fotografie? Înainte de 1990 ar fi așteptat “la carne”. “La pâine”. La aproape orice. Ieri seară, 5 august 2026, această coadă, la care am "contribuit" împreună cu soția, s-a format în fața Ateneului Român. Care credeți că este motivul? Setea de cultură sau lipsa de organizare? E adevărat, intrarea s-a făcut printr-o singură ușă, nu prin 3-4. Iar accesul în sală putea fi permis într-un interval mai lung pentru a preveni aglomerarea. Dar, în egala măsură, a fost o bucurie să văd cum sute de bucureșteni vin la Ateneu, într-o anonimă seară de miercuri, în plină vară. România are resurse extraordinare. Ar ajuta să învățam să le punem în valoare eficient și responsabil.