Intalnire cu Dan Voiculescu

Citind stirea de aici, care vorbeste despre aruncarea în stradă a Bibliotecii Pedagogice Nationale de către Ministerul Educatiei pe principiul “ia mai descurcati-vă si singuri”, mă gândesc că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să sugerez o posibilă implicare personală în identificarea unui spatiu de depozitare (la drept vorbind, chiar am o idee, desi nu stiu încă volumul fondului de carte).

În felul ăsta, mă gândesc că ministrul Educatiei, care probabil e sincer convins că eu sunt un om rău-rău-rău, va fi ceva mai motivat să găsească o solutie institutională rapidă. Că doar nu veti lăsa opinia publică să creadă că a rezolvat omul acela rău-rău-rău o problemă pe care o putea rezolva Partidul Democrat Liberal (care e bun si la putere)?!

(Artificiul ăsta merge uns la Senat. E suficient să pregătesc o initiativă legislativă cu impact larg, că apare peste o săptămână un deputat obscur al Puterii cu o initiativă identică, care trece cu prioritate prin comisii si plen.) 

Pe scurt: Bau-bau, domnule ministru!

Sunt fan al teatrului românesc.  Îmi place teatrul, merg la teatru, încerc să dau o mână de ajutor în acest domeniu atunci când mi se cere. Iată de ce v-as întreba, peste week-end, când mai găsim dispozitie pentru o astfel de temă: care-s actorii vostri preferati din teatrul românesc contemporan? Poate ne stabilim câtiva ”eroi oficiali”, astfel încât să putem titra într-un colt: ”Blog înnebunit după Radu Beligan” sau ”Site care se dă în vânt după Mircea Albulescu”.

Propuneri?

Un articol actual si util aici despre istoria independentilor din Parlamentul României. Primul a fost – logic – Stefan Cazimir de la Partidul Liber-Schimbist.

Primeste un premiu intelectual surpriză – plus tot respectul meu pentru o minte răsărită sau atentă – cel care poate preciza cel mai limpede ce este acela un oximoron si care poate oferi un exemplu de oximoron din postarea anterioară (”Din Caragiale”).

Dacă valorile autentice sunt perene (asa am citit în toate cărtile bune), atunci si Caragiale e peren. Cu toată pleiada sa de personaje vii, savuroase, atât de românesti. Si-atunci merită să ne întrebăm: pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă s.a. ar merita un rol principal în opera bardului din Haimanale? O leapsă care pleacă tintit spre Lucia Verona (fată de care sunt dator pentru premiu si invitatie – stiu), Mihai Voicu (dacă e dispus să lase putin deoparte politica asta…), Mordechai, Constantin Gheorghe (curat socio-liberal) si Mana Ciutacu.

Nu, nu e anul cine stie cărei bătălii între spanioli si francezi (sau între englezi si englezi), ci numărul celor care au semnat deja petitia “Să schimbăm soarta românilor care au nevoie de tratamente în străinătate!” initiată de EVZ.

Nu stiu dacă avem încă o reactie oficială a Ministerului Sănătătii – desi la un asemenea nivel de presiune al opiniei publice si mass-media răspunsul e obligatoriu. O reformă atât de complexă si de tehnică e imposibilă fără implicarea Ministerului: oricât ai fi de bine intentionat, nu ai cum să legiferezi modificări sistemice într-un domeniu precum sănătatea. Poti face interpelări, poti adresa întrebări parlamentare, poti sugera modificări legislative în probleme birocratice precum formularul 112, dar e iresponsabil să te apuci să reorganizezi un domeniu la care se pricep, de fapt, foarte putini oameni.

Adevărul este că reforma sistemului de tratament al bolilor grave nu poate fi făcută decât de o elită restrânsă de specialisti în medicină, în management medical si legislatie sanitară. Noi reactia lor o asteptăm, declinându-ne competenta si limitându-ne doar să constatăm că, în acest moment, sistemul e cinic, indolent, inechitabil si iresponsabil fată de bolnav.

Până când îi vom auzi vorbind articulat în domeniu, cu dosare în brate, pe ministrul Sănătătii, pe seful CNAS, pe presedintele Colegiului Medicilor (e just sistemul, maestre Astărăstoae, coleg de blogosferă?), o declaratie de principii de la omul care a făcut posibilă această miscare: Daniel. Si o asigurare pentru el: sistemul se va schimba. Nicio birocratie politică nu rezistă mai mult de 1 an unei campanii corecte si puternice a societătii civile si presei. Si, deocamdată, presa a fost elegantă: a folosit floreta…

Amintiri din tinerete, preluate de D.C. sub egida ”Mogul agătând”: aici.

După cumplitul cutremur din Haiti, familia Desarmes si-a jurat că nu va mai trece niciodată prin teroarea  unui mare seism. Motiv pentru care s-a mutat în… Chile. Toată stirea aici.  

Să fie vreo legătură între povestea asta si o anumită voluptate a mutării care se manifestă în Parlamentul României?

Din nou, jos pălăria fată de campania EVZ. Aveti aici si petitia on-line initiată de ei. Presiunea creste, autoritătile încep să înteleagă că trebuie schimbat ceva si că suntem cu ochii pe ei. Mai e putin.

N-am motive să-l simpatizez pe Mircea Dinescu. Dimpotrivă. Prin 2005, când Mircea avea un contract de colaborare cu trustul Intact, eu eram ”băiat bun”, ”dom’ profesor”, ”hai, dom’le, că pe tine te-a urmărit Securitatea”. În 2006, când contractul a încetat si poetul s-a supărat din motive de bani, am devenit din ”urmărit” – ”urmăritor”.

Chiar si în aceste conditii – de rivalitate asumată pe scena publică – nu pot totusi să fiu de acord cu actiunea progresivă de ”pedepsire” la care este supus Mircea Dinescu pentru opiniile exprimate în campania electorală. Si pentru că s-a aflat pe scena nepotrivită, la momentul nepotrivit, lângă oamenii nepotriviti. Nu asa ar trebui să actioneze institutiile statului.

De ”epurarea” lui Mircea Dinescu se stie de câteva luni. Mordechai scria aici, pe 14 februarie, că după ce va fi pedepsit putin pe linia ANI, poetul va fi luat la control de ”chitante si facturi”. Lucru care se întâmplă astăzi la literă.

Dacă ”reforma statului” de care Traian Băsescu a vorbit constant asta înseamnă – adică distrugerea adversarilor de idei prin institutiile de control ale statului – atunci stim măcar spre ce stat reformat ne îndreptăm: un mic URSS unde scriitori cad primii, pentru că sunt vizibili si au ”gura mare”.

Acceptând el însusi cândva să devină judecător al moralitătii altora în numele intereselor politice ale ”statului” român, Mircea Dinescu devine azi victima sistemului pe care l-a întârit prin propria contributie. Astăzi e el cel judecat, hărtuit, considerat ”imoral” sau ”rău-platnic”.

Numai că, din gentilete pentru rolul simbolic jucat într-un moment-cheie al istoriei României, el nu merită asta. Băsescu, Nastase, Voiculescu, Geoană, Boc – ei poate merită, în lumea imperfectă a politicii românesti, să-si pună piedici politice unul-altuia. Sunt politicieni cu stomac tare, stiu la ce s-au înhămat.

Dar omul care a anuntat primul Revolutia română ar trebui lăsat în pace. Nu deasupra legii, dar nici sub tratament intensiv cu revanse politice si personale.